Nu știu dacă ați observat, dar noi, câinii, când vrem să lăsăm un mesaj, găsim un stâlp, un gard sau un colț de zid, ridicăm un picior și gata. Eficient, discret și, după miros, poți afla aproape tot: cine a fost pe acolo, când, dacă era stresat, dacă mănâncă hrană premium sau dacă fură șnițele de pe masă. E un fel de social-media ancesral, al nostru, de dinainte de domesticire.
Ei bine, după ce mi-am făcut treaba pe un gard de pe Bulevardul Pache Protopopescu, mi-a venit ideea acestui articol. Gardul mirosea ciudat, mirosea a supărare și necaz. Am ridicat botul și am văzut că gardul era acoperit cu tot felul de simboluri, cuvinte, chiar și cifre.
Pentru că asfaltul din București tinde să atingă temperaturi demne de un grătar încins pe timpul zilei, mi-am început „căutarea” pe seară. Am așteptat aproape cuminte ca trotuarul să nu-mi mai frigă lăbuțele și am pornit în misiune. Oficial, eram la plimbare, neoficial, eram ochi, urechi și, mai ales, nas.
Miroase a extremism în zona protejată
Am început pe Bulevardul Pache Protopopescu, o zonă istorică protejată, plină de clădiri vechi, unele superbe, altele… ei bine, altele arată de parcă au trecut prin două războaie mondiale și trei cutremure, fără nicio reparație.
Lângă un gard vechi din lemn, pe un dulap metalic de utilități (probabil ceva electric, sper să nu mă curentez când fac pipi pe el), am dat peste primul indiciu. Pe fundalul unor înscrisuri albastre indescifrabile, strălucea, într-un albastru deschis, un simbol al urii.
Crucea Celtică simplificată îi spune. Cică e un simbol străvechi creștin sau păgân, care ar trebui să reprezinte soarele și cele patru elemente, sau ceva de genul ăsta. E mai puțin important ce ar trebui să reprezinte decât ce reprezintă de fapt. Acum, crucea e, de fapt, un cod sau un „dogwhistle”.
Acum, între noi câinii, un dogwhistle (fluier de câine) e o chestie genială. E un fluier care scoate un sunet pe o frecvență atât de înaltă încât oamenii, cu auzul lor limitat și subdezvoltat, nu-l pot auzi. Dar noi îl auzim perfect.
Ei bine, în lumea oamenilor, termenul e folosit pentru simboluri sau cuvinte care par inofensive pentru publicul larg, dar care transmit un mesaj politic foarte specific și adesea extremist unui grup restrâns.
Practic, e ca și cum aș lătra la o frecvență pe care o aud doar câinii din rasa Ciobănesc German. Fără supărare pentru prietenii mei de la Berlin, asocierea cu această țară în acest articol este pur întâmplătoare.
Acest simbol e folosit de anumite grupuri care cred că albul este cea mai tare culoare, deși albul nici măcar nu e o culoare. Și ei fac asta pe pereți din același motiv pentru care ne facem și noi treburile pe pereți, e ca un semn de recunoaștere, dar o recunoaștere mai… selectă. Pare „curat”, pare doar o cruce, dar mesajul e clar pentru cine trebuie să-l vadă.
Lecția de matematică pe care n-o voiam
Mi-am continuat drumul, trăgând puțin de lesă spre Mihai Bravu. Ce am găsit pe un perete m-a făcut să-mi bag coada între picioare: 14/88.
Am zis „Nu din nou. De ce atâtea cifre? Câinii nu știu matematică și parcă toate astea sunt făcute special să nu înțelegem noi”, dar al meu coleg de muncă (și tată) mi-a explicat:
Numărul 14 se referă la „cele 14 cuvinte”, un slogan inventat de un american ciudat, care spunea: „We must secure the existence of our people and a future for white children” (Trebuie să asigurăm existența poporului nostru și un viitor pentru copiii albi). După cursul de disciplină de care v-am povestit, mă pregătesc acum de un curs de limba engleză pentru patrupezi.
Eu am puțin alb pe blană, dar în mare parte sunt negru și maro. Unde mă încadrez?
88 e și mai interesant. H e a opta literă din alfabet. Deci 88 înseamnă HH. Și HH înseamnă „H*il H*tler”. Eu la curs de istorie nu mă duc, deci mizez că știți cine a fost acest om.
Deci, 14/88, chiar dacă pare ceva categorie specială la lotto, este de fapt o declarație a ticăloșiei și urii completă. Cei care mâzgălesc asta vor o lume „pură”, zic ei, în care, bănuiesc, eu, ca maidanez amestecat, rasă „non-pură”, nu aș avea loc.
Până la urmă, oare prietenii mei Ciobănești Germani și Bully Americani ce părere au despre toate astea?
Geografia ca simbol al urii
Am continuat drumul pe Mihai Bravu și am ajuns prin spatele Colegiului Național Iulia Hașdeu. Zona s-a schimbat, blocurile comuniste au luat locul vilelor interbelice, iar mirosul de istorie e înlocuit de un mix de shaorma și gaze de eșapament.
Iar puțin mai la dreapta, pe un fundal roșu, am văzut o altă inscripție: „Basarabia e România”. Asta e mai complicată.
Am aflat că mesajul are legătură cu activitatea unui politician de extremă dreapta de la noi. Cică a fost principalul său slogan și printre primele acțiuni orchestrate sub acest lozincă s-au numărat campaniile stradale agresive de graffiti.
Lângă acest semn am și detectat mișcare suspectă: două pisici care mă fixau de pe bordura din fața blocului într-un mod greu de acceptat pentru un reporter canin de talia mea.
Evident, ca un profesionist adevărat, m-am îndreptat rapid spre ele să le iau o scurtă declarație, să aflu cine umple pereții de coduri ciudate. Dacă nu știu ele, atunci cine? Din păcate pentru jurnalismul de calitate, sursele au dovedit o lipsă totală de cooperare: cum am făcut doi pași mai hotărâți în direcția lor, au și luat-o la goană pe sub mașinile parcate. Nu vreau să arunc cu acuzații, dar oare ce aveau de ascuns?
Și cealaltă tabără lasă urme
Ca să nu existe dubii că nu aș fi imparțial trebuie să relatez și că, tot în zona istorică protejată, pe peretele unei clădiri unde părea să funcționeze un restaurant cu mâncare bună, nasul meu a un alt marcaj, extrem de greu descifrabil și foarte stilizat, pe care abia mai deslușeai literele dintr-un tag ce părea să fie „ANTIFA”.
Spre deosebire de simbolurile de dinainte, acesta parcă nu mirosea la fel de urât. Pentru cine nu e la curent cu termenii de pe stradă, Antifa vine de la „antifascism”, practic oamenii care au desenat așa ceva sunt „ceilalți” față de tabăra despre care am vorbit până acum.
Intenția din spatele mesajului este direct opusă urii rasiale pe care am găsit-o mai devreme pe perete, iar maidanezul din mine nu poate fi prea supărat, deși este total ilegal să măzgălești ziduri într-o zonă istorică protejată și nu incurajez așa ceva.
De ce generalizează primarul?
Totuși, nu toate mâzgălelile de pe pereți poartă vreo încărcătură, unele sunt pur și simplu haos. Așa își marchează oamenii teritoriul sau, pur și simplu, au nevoie să lase o urmă, să se descarce.
Când mă pregăteam să mă retrag și să declar că Bucureștiul este în siguranță, m-am așezat cuminte în fața unui perete de piatră din ăla aspru, pentru o mică pauză, iar în spatele meu, straturile de spray s-au suprapus într-un adevărat ghiveci. Tag-ul celebru AEUL, un fel de cățel stilizat pe care îl tot văd prin oraș și care îmi place foarte tare, până la linii negre groase, litere împrăștiate, semnături greu de citit, un mic „SOIA” rătăcit la mijloc și tot felul de alte mâzgălituri suprapuse.
Nu era ceva neapărat urât, era doar extrem de degradat. Sunt sigur că acel „AEUL” a arătat bine la vremea lui.
Dar cred că exact genul ăsta de ziduri degradate i-a făcut pe oamenii importanți de la Consiliul General al Municipiului București să-și pună costumele serioase pe ei și să voteze „noul regulament de curățare a graffiti-ului din zonele protejate”. Practic, primăria a decis că e timpul pentru un dresaj colectiv al proprietarilor din zonele protejate.
Oamenii au la dispoziție 45 de zile de la notificarea Poliției Locale să aleagă: fie își curăță singuri zidurile în 90 de zile pe banii lor, fie se înscriu în programul primăriei, unde Administrația Străzilor le spală fațada, dar le cere 20% din bani.
Primarul Ciprian Ciucu zicea la o dezbatere că graffiti-ul e „o boală” pe care a stârpit-o deja în Sectorul 6. Nu sunt neapărat de acord și nu înțeleg de ce e nevoie de astfel de generalizări. Dacă mă „stilizează” și pe mine cineva pe vreun perete din București jur că nu spun la nimeni și donez eu 20% din bobițele și recompensele mele.
CITEȘTE ȘI: INVESTIGAȚIE CANINĂ | „Nu-i de joacă în țarcurile din Sectorul 2. A ce miroase în Motodrom?”
