Nu m-ați mai citit de ceva vreme în Buletin de București. Unii au spus că am abandonat presa pentru o viață mai simplă, bazată pe somn și lătrat la scutere și livratori, alții au speculat că am fost redus la tăcere de hingheri sau că mi-am găsit vreo cățea de rasă cu mulți bani. Adevărul este că am fost înscris la școală, cică pentru dezvoltarea mea personală și profesională. Bine, mi-au și zis din redacție că trebuie să devin un reporter canin profesionist, mai disciplinat și mai atent la indicații.
Au și dat-o exemplu de câteva ori pe una Lisa, care a fost și ea reporter canin la BdB înaintea mea și care a și scris un reportaj care se cheamă „M-am dezvoltat personal la Școala de Dresaj a lui Codruț”. Nu îmi place să fiu comparat cu alți câini așa că am făcut ce mi s-a spus.
Lisa nici nu a terminat dresajul, cică din cauză că era un pic prea plinuță. Trebuie să recunosc că nici eu n-am scăpat de bullying la școală. Chiar directorul Clubului Câinilor Utilitari, Vlad Popescu, m-a numit „maidanez supradimensionat”. L-am lătrat puțin de supărare și mai latru și acum, pe interior, când îmi amintesc.
CITEȘTE ȘI: INVESTIGAȚIE CANINĂ | „Nu-i de joacă în țarcurile din Sectorul 2. A ce miroase în Motodrom?”
Am început școala chiar de ziua mea
Am învățat pe calea cea grea că nu ar trebui să mușc flăcările lumânărilor și candelelor. Am aflat astfel că focul mușcă înapoi și are un gust foarte dubios. Probabil din cauza asta, de ziua mea, în loc să primesc vreun tort, cu sau fără lumânări, am ajuns, practic, la școală.
Am făcut un an și cică asta înseamnă șapte în ani de oameni, iar asta ar fi vârsta la care oamenii merg la școală.
Abia mai târziu aveam să aflu că „disciplina” este doar un cuvânt elegant pentru un sistem complex de manipulare psihologică, bazat pe crenvuști, carne fiartă și alte substanțe cu miros puternic. Timp de opt săptămâni, au încercat să-mi influențeze comportamentul folosind metode pe care unii specialiști le-ar numi „recompense”. S-o zicem drept, am primit „mită alimentară”.
Am început cu un eveniment organizat de Clubul Câinilor Utilitari (CCU), un fel de „deschiderea anului școlar”. Au venit oameni cu câini, oameni fără câini și oameni care probabil își doreau câini, ca să vadă niște ateliere și niște demonstrații de căutare-salvare.
Eu nu știu exact ce înseamnă toate astea, dar am înțeles că sunt câini care pot găsi oameni pierduți.
Ceea ce mi se pare extrem de impresionant, pentru că eu uneori nici pe al meu nu-l văd când mergem în lesă.
Am lătrat 17 minute fără să mă opresc
Au fost trei ateliere la evenimentul organizat de CCU pentru noi, restul câinilor, care încă nu am devenit supereroi.
Unul era despre disciplină și a fost singurul la care am participat. Bine, am fost înscris cu forța, evident. Se învățau acolo lucruri serioase gen „șezi” și „culcat”, de care nu mă plâng, că sunt deja elev model la astea.
La „mersul la pas” și alte activități pe care câinii trebuie să le facă în timp ce încearcă să ignore complet faptul că există alți câini, mirosuri și bucăți misterioase de mâncare pe jos n-am fost chiar așa model, nici acum nu sunt, dar depinde și de mita alimentară pe care o primesc.
Al doilea atelier era se chema „părăsiri”. Gen omul se ascunde și câinele trebuie să-l caute. Al treilea atelier era despre lătrat. Adică… câinele… latră…
Aici cred că aveam șanse reale de performanță. Recordul meu personal este de 17 minute neîntrerupte, puteți să-l întrebați pe vecinul meu de la etajul 1 dacă nu mă credeți.
Educație bazată pe mită
După câteva săptămâni de școală am început să bănuiesc că există o conspirație. De fiecare dată când executam corect o comandă apărea, ca prin magie, o bucată de crenvurșt, carne fiartă, pipote, inimi, salam sau altă substanță extrem de gustoasă. Eu nu cred în coincidențe.
Directorul Clubului Câinilor Utilitari, Vlad Popescu, mi-a spus însă că aceste practici manipulative fac parte din „procesul educațional”. Pentru cursurile de dresaj de bază, zicea, sunt câteva ingrediente: „o zgardă care să fie comodă câinelui, o lesă care să fie comodă stăpânului, o borsetă cu recompense, recompense gustoase și foarte multă voie bună”.
„Recompense” e doar un cuvânt mai frumos pentru mita alimentară pe care o primim cu toții.
Vlad spunea că scopul nu ar fi să transforme câinii în roboți ascultători, ci să îi ajute „să devină activi și implicați”. Nici nu știu ce să mai cred, oare care e miza aici?
„Eu cred că cei mai fericiți câini sunt câinii activi”, a explicat el. În apărarea lui trebuie să recunosc că, după opt săptămâni de mers cu metroul de două ori pe săptămână din Colentina până în Crângași, aveam mai puțină energie pentru ros canapeaua și deranjat vecinul de la etajul 1.
Am aflat și că nu există, de fapt, câini „nedresabili”, așa-zișii „câini problemă”. Potrivit directorului CCU, un câine poate învăța lucruri noi aproape toată viața, atât timp cât starea fizică îi permite. Asta a fost o veste bună pentru mine, pentru că în redacție circula deja teoria că sunt un caz pierdut. Nu știu cine a răspândit bârfele astea, dar îl bănuiesc pe colegul Florin, care se teme că îi iau locul de jurnalist de investigație.
Revenind la ce vă povesteam, mulți dintre câinii care ajung să participe la misiuni de căutare și salvare nu sunt animale speciale.
„Ei se nasc ca niște câini normali, nu se nasc cu coarne, nu se nasc special. Vasta majoritate au trecut pe canapea și au început viața ca niște câini normali, scoși la plimbare, joacă, bucurie, canapea, iar ușor-ușor au evoluat pe calea salvării”, a mai spus Vlad Popescu
Clubul caută permanent voluntari pentru activități de căutare și salvare, iar echipele sale au participat inclusiv la intervenții internaționale, precum cele de după cutremurele din Albania și Turcia.
Cum a fost la reabilitare
Evident, eu n-am fost pregătit pentru „căutare și salvare”. Oficial, motivul era unul tehnic. Neoficial, s-a spus că nu se pornește direct de la intervenții internaționale și oameni dispăruți, ci „se începe de jos”, mai ales că mi s-a spus că am „probleme de comportament”.
Așa am ajuns să fiu înscris la cursul de disciplină de bază, ținut de Cristi Anghel. A avut foarte multă răbdare, explica mult, repeta des și nu părea deranjat de faptul că unii dintre oameni și unii dintre câini înțelegeam lucrurile selectiv. Eu înțelegeam lucrurile în funcție de mirosul din buzunarul omului.
Una dintre primele recomandări a fost echipamentul. Instructorul ne-a sugerat un ham special, de pus pe cap, o chestie care imită un căpăstru de cal și cu care nu mai pot să trag de lesă. N-o să scap niciodată de miștourile despre faptul că sunt mare ca un cal. Al meu îmi zice uneori „poneiul”. M-am săturat și data viitoare cred că îl mușc pentru asta.
Cu căpăstrul ăsta îmi controlează direcția. Îl urâsc într-un mod de nedescris, dar are și o parte bună: am scăpat de botniță în metrou! Cei de la metrou au reguli speciale pentru câini, care nu se aplică în tot transportul bucureștean.
Există la metrou reguli și pentru câinii mici, care cică trebuie transportați în cușcă, dar nimeni nu ține cont de asta, doar de „câinii mari” le pasă să le respecte, de parcă am fi toți niște „periculoși”, „imprevizibili”, „agresivi” etc.
Ei bine, măcar am scăpat de regula asta, pentru că oricum nu știu ăștia de la metrou și nici nu vor știi să facă diferența între un căpăstru de cal/câine și o botniță.
Un alt lucru care s-a schimbat fundamental în viața mea canină este alimentația. Am adoptat ceea ce instructorii numesc „disciplină alimentară”. În termeni ușor de înțeles chiar și pentru un om, este un regim în care mâncarea nu mai apare întâmplător în castron, ci exclusiv afară, exclusiv din palma omului și exclusiv în urma unei negocieri comportamentale. Abuz? Câinii de poliție să decidă!
Am avut și colegi la școală. Caro, un Border Collie care ridica lăbuța înainte să fie pusă întrebarea, genul ălă de câine care spune că n-a învățat nimic și ia nota 10. Hugo, un Rottweiler care arăta fioros, dar pe dinăuntru avea suflet de bichon, și Rocky, el era altă poveste.
Ne-am înjurat de familie aproape la fiecare curs, iar la festivitatea de absolvire m-a și mușcat, ca să nu-l uit niciodată. Eu nu țin dușmănie, dar îmi iau eu revanșa dacă ne mai vedem.
Și Caro, Border Collie-ul clasei, mă trata ca pe o oaie scăpată de sub control. Eu aveam momentele mele obișnuite de „alergat ca bezmeticul”, iar ea era foarte deranjată. Mă fixa ca pe o oaie și încerca să mă corecteze.
La finalul cursului am fost desemnat „premiantul clasei”, pentru că, spune Cristi Anghel, cică aș fi venit „de jos-jos”. Nu știu exact ce înseamnă asta, nici nu vreau să știu, pot doar să bănuiesc că se referă la groapa în care am fost găsit, care era „jos-jos”.
CITEȘTE ȘI: REPORTAJ | „Am întâlnit un om rău în autobuz”
