Câinii de pe stradă nu sunt, de obicei, greu de mulțumit. Eu chiar nu sunt, dar oamenii… ei sunt foarte pretențioși. Și tot ei au talentul ăsta să construiască locuri „pentru câini” în care pare că n-a mai intrat niciun câine de foarte mult timp. Și niciun om. Sau în unele parcă au intrat, dar au lăsat mult în urmă. Foarte mult.
Acum câteva zile, după o ședință destul de lungă în redacția Buletin de București, le-am zis că e momentul să mă lase și pe mine să fac o investigație adevărată. Mai ales că eu am experiență de teren și un nas foarte bun pentru lucruri lăsate de izbeliște. Așa am devenit, oficial, jurnalist canin de investigație și am primit prima mea misiune: să verific țarcurile pentru câini din Sectorul 2.
Am adulmecat multe mirosuri, gropi, oase și lucruri care „nu ar trebui să existe într-un loc unde vin câinii”. Așa am tot auzit în casă, dar eu nu știu ce să zic, sunt foarte obiectiv.
CITEȘTE ȘI: REPORTAJ | Am întâlnit un om rău în autobuz
Nimic n-am voie să fac…
Am verificat șase țarcuri de câini, din trei parcuri diferite. Am mers în Parcul Plumbuita, în Motodrom și în Parcul Fabrica de Gheață.
Așa fericit eram că sunt pe teren să fac prima mea investigație că mergeam atât de hotărât încât al meu om și-a făcut bășici în palme de la lesă. Bine, corect vorbind, s-ar putea să fie și din cauza lesei noi, cumpărată acum vreo două zile, după ce pe cealaltă am ros-o complet, din lipsă de ocupație și educație.
Evident că n-am plecat pe teren așa… „câine surd la vânătoare”. Chiar mi-am făcut o documentare serioasă.
Primăria, adică oamenii ăia mari de trebuie să aibă grijă de țarcuri, spuneau că vor face curățenie zilnic în țarcurile de câini din sectorul în care îmi marchez zilnic teritoriul. „Greblat pietrișul, strâns… urme, reparat mobilierul”, tot tacâmul. Asta ziceau anul trecut în vară și chiar suna bine.
Doar că pe teren e altă mâncare de câine. Sau de pește, oricum s-ar spune.
Mâncarea deja digerată de semenii mei rămâne acolo zile întregi, distribuitoarele cu pungi sunt goale mereu, mobilierul e rupt sau stricat, așa cum era și vara trecută, și chiar am găsit oase și alte chestii „periculoase”, vezi doamne, pe care eu aș vrea foarte tare să le miros (și nu numai), dar n-am voie.
Și nu doar atât. Deși n-avem voie, uneori câinii mai sapă gropi în pământ și se fac niște gropi așa mari ca găurile din brânza aia… nu știu cum se cheamă.
În fine, gropile astea se umplu cu apă și, de fapt, asta mă enervează cel mai tare în țarcurile astea. Fântânile nu funcționează deloc, probabil și din cauza vremii, și mie nu-mi ajunge apa pe care o aduce al meu.
Așa că, ce să fac? Păi simplu, beau din baltă. Nu-i ca și cum ar fi murdară sau periculoasă… ok, poate puțin, dar mai bine decât să mor de sete! Cred.
Doar că a trebuit să fiu rapid, de data asta, că ulciorul nu merge de multe ori la apă, dar nici eu, după ce aud „Starr! Vino aici!”, imediat cum mă apropii de o baltă… Nimic n-am voie să fac!
Nu toate țarcurile sunt loc de joacă
În Motodrom, țarcurile sunt mici și ușor murdare. Unul mai mare, unul mai mic, dar niciunul nu ar fi trecut testul de „teren de joacă și bălți sigure”.
Mobilierul e rupt, iar pietrișul aici e peste tot. Nu m-ar fi deranjat să fie iarbă, ca în alte locuri din parc.
Dar mai era ceva. Un miros ciudat, greu, care probabil vine de la „amintirile” înghețate peste iarnă, bine conservate în zăpadă, care acum, odată cu venirea primăverii, au decis să revină spectaculos la viață.
În Parcul Fabrica de Gheață a fost prima mea vizită. Și ultima.
Nici n-am reușit să stau prea mult. Nasul meu a luat-o razna de când am intrat pe poartă, ca un detector de metale deasupra unei mine de aur. Doar că aurul aici e mult mai închis la culoare și o idee mai moale.
Sunt cele mai mici țarcuri în care am fost vreodată, doar cu puțin mai mare decât un padoc mai generos. Cantitatea de „obstacole” din țarcul ăsta minuscul nu ne-a dat voie să ne relaxăm nici măcar puțin.
Deci, concluzia anchetei mele e că nu-i de joacă cu multe dintre țarcurile Sectorului 2.
Dar am întâlnit un Golden foarte de treabă aici. Săracul, oare nu știa că sunt țarcuri mai mari și mai curate la doar câteva minute de tras în lesă distanță?
Singura veste bună a fost Plumbuita. Țarcurile aici sunt mai mari, cu mult mai mult spațiu și chiar cu copaci. Bine, tot nu e perfect. Nici aici oamenii nu strâng mereu după câinii lor și nici iarbă nu există.
Și da, chiar am găsit un os. Un os adevărat! Cred că asta e ceea ce se numește o descoperire de calitate pe teren.
