Peste 45.000 de spectatori au asistat sâmbătă seara, pe Arena Națională, la victoria României împotriva Poloniei, scor 2-1. Dincolo de tabela de marcaj, drumul de acasă până la stadion și înapoi, parcurs cu metroul, troleibuzul și trotineta electrică, rămâne o cursă cu obstacole printr-un oraș al improvizațiilor, de la podețele din scânduri din Vatra Luminoasă până la craterele din asfaltul de pe Șerban Vodă.
Ies din bloc cu niște drum’n’bass în căști, de parcă am 20 de ani. Corpul însă știe că are dublu, de aceea n-a fost la concertul ShyFx din Guesthouse de vineri seară, care începea cam târziu pentru somnul meu de frumusețe. E sâmbătă seara în București, frig cu miros de iarnă după o zi de vineri 100% primăvară.
Trag spre metrou și-mi amintesc de versul unei piese pe care o ascultam când descopeream rap-ul românesc: „să nu mergi cu metrou-n zi de meci”. Dar e OK, se referea la derby-urile bucureștene. Azi joacă România, iar ultrașii echipelor bucureștene se unesc sub tricolor. Mă întreb dacă o parte din ei au trecut și pe la protestul Călin Georgescu.
Planul e să ajung la meci cu metroul până la Iancului, cu schimb la Victoriei, și de-acolo mă orientez, văd ce vine. Sunt pe peronul de la Eroii Revoluției, încercând să dau muzica mai tare în căști, fără să înțeleg de ce se aud așa încet.
Slalom prin Vatra Luminoasă, pe lângă „broscuța” poloneză și podețul din scândură
Remarc un domn cum se apleacă să ridice gunoiul și mintea îmi fuge către supărarea recentă a Președinelui Nicușor Dan. Urc în metrou la pachet cu o cohortă de adolescenți care probabil merg pe centru. Scrollează în gura mare pe rețele, dar sunt protejat de căști. Dau restart la telefon și am timp să văd cine mai e în vagon.
Ajungem repede la Unirii, unde coboară băieții care împărțeau o pereche de căști cu fir, ca pe vremuri. În locul lor urcă un hipster cu bocanci murdari – casual – de noroi. Stă pe scaunul de lângă ușă, aplecat spre ce-i servește algoritmul. Butonează cu mănușile lui fără degete. Are un fular, în spate un ghiozdan din care scoate capul un buchet de flori. Mai în stânga un grup de adolescenți pozează… dinți. Cu bliț. Posesorul lor, cel fotografiat, are Adidas Superstar în picioare – erau foarte în vogă și când eram eu în liceu. De fapt, zici că-s eu de la începutul anilor 2000. Are pantaloni mai largi, parcă Prodigy scrie pe ei.
Păr lung de rocker și un inel măricel. Coboară la Romană băieții, toți o veselie. Mă îndrept înspre fundul metroului, mă pregătesc să cobor cât mai aproape de capăt, că pe-acolo trebuie s-o iau ca să schimb. Văd o tipă care flutură un inel pe deget iubitului, iar alta cu un mic tatuaj pe nas în formă de steluță. Ajung pe peronul spre Dristor 2, vine metroul într-un minut. O mamă discută cu copilul care are o șapcă cu România. Mai sunt câțiva tineri care au fulare tricolore.
Slalom prin Vatra Luminoasă, pe lângă „broscuța” poloneză și podețul din scândură
Ies la Iancului și ochesc o trotinetă. Zburd spre Vatra Luminoasă, pe partea cu cofetăria (și patiseria) Alice. E loc berechet și nu e mai nimeni. Trec de un magazin Froo(g?) și îmi aduc aminte că s-a deschis unul și lângă biroul meu și altul stă să se deschidă în fața blocului meul. Avem și noi replica neaoșă la acest lanț polonez al cărui nume înseamnă broscuță în poloneză (Zabka)- de ceva ani am cucerit și noi Varșovia grație covrigilor de la Luca.
Trec de secția de poliție și mă bag pe o alee din spatele unui bloc. În gang, mare baltă și un podeț impovizat dintr-o scândură, pe sistemul „merge și-așa”. Măcar lumea face ceva. Dau în stradă, unde deja e Poliție din colț în colț.
Fac un zig-zag, șerpuiesc printre străduțele din frumosul cartier Vatra Luminoasă. Îi știu cotloanele, am stat vreo 9 ani pe-aici. E frig și am uitat să-mi pun mănușile, dar măcar apuc mai bine frâna. Ajung repede la Pierre de Coubertin.
Arena Națională: fără ceai cald, fără uscătoare de mâini, dar cu oameni de la 8:30 în picioare
Credeam că voi întârzia, dar ajung fix la ora stabilită – 21:15 – și constat că sunt primul. Vin și băieții, în grupul extins sunt și niște polonezi. Ei merg la Tribuna I, noi trecem de peluză și ajungem la a II-a. Prindem imnul la coadă la sucuri. N-au ceai cald, doar cafea.
Fug la baie, unde constat cu bucurie existența săpunului, dar cu tristețe lipsa unui mod de a mă usca. Cer un șervețel de la doamna de la tejghea. Îmi rupe dintr-o rolă, îmi șterg mâna înghețată de apa rece de la toaletă. Intrăm pe stadion, desigur că e cineva pe locul meu. Zic că mă orientez mai încolo și ajung să mă fâțâi în prima repriza prin diverse părți ale tribunei.
Urc și sus de tot, la inelul 3, merg și pe colț, înspre peluză.
Stau lângă un steward simpatic, care e amabil, jovial și cu prezență de spirit când direcționează suporterii confuzi. Apare în fața mea un amic, întâmplător. Îl întreb dacă e pierdut, ne întreabă, pe mine și pe steward, de sectorul 330.
Mă grăbesc să-i zic că e în stânga, și steward-ul confirmă. Amicul protestează, zice „că n-are cum”. Steward-ul își dă seama că da, nu e în stânga, ci în dreapta. Își cere scuze – „sunt aici de la 8:30 dimineața, am și eu voie să greșesc”, îmi zice. Îl roagă pe amic să nu se supere, și nu cred c-a făcut-o. Ultrașii noștri (tot ai noștri sunt și ei, da) aprind torțe și cântă.
Mai devreme, steward-ul pozase o doamnă de la Jandarmerie care voia și ea să aibă o amintire de pe stadion.
Și polonezii, câteva mii câți sunt, sunt în formă.
Două goluri anulate și 45.827 de oameni pe drumul de întoarcere
Meciul e destul de plictisitor, 0-0 la pauză. Publicul numeros face atmosferă, strigă, aplaudă, trăiește la intensitate maximă puținele faze de poartă și huiduie la fiecare fault dat de arbitru adversarului. Dau polonezii gol, dar, slavă cerului, e anulat. Deja spectatorii se gândeau la acel 6-0 din tur, se temeau să n-o luăm iar pe coajă rău. Repriza a doua începe mai cu vână, dau și ai noștri un gol, mă bucur alături de necunoscuți și profit de moment să mă duc la toaletă, zic că n-am ce pierde.
Când revin, mă uit la tabelă și văd tot 0-0. Un jandarm îmi confirmă că și golul nostru a fost anulat. Păcat, dar nu-i nimic, căci imediat marcăm și de data asta se pune. Gol cu noroc, șut deviat, dar ce mai contează, mulțimea explodează, crainicul incită publicul și repetă de vreo 5-6 ori numele lui „Alexaaandru” – la care publicul răspunde „Ci-câl-dău”.
Cum necum, scăpăm iarăși spre poarta polonezilor și marcăm, e 2-0. Mai avem o fază care putea fi gol, dar șutăm pe lângă. Iese Man, care tocmai a marcat. A intrat și Bârligea. Polonezii au o tresărire de orgoliu, ba mai multe. Ne pun probleme. Le dăm cornere, faulturi. La unul din ele reușesc să marcheze.
Mai sunt vreo 15 minute, hai că rezistăm. Câștigăm în extremis, după ce irosesc și ei o mare ocazie în final de meci. Crainicul roagă polonezii și posesorii de mașini din parcare să mai stea cam 35 de minute după finalul meciului. Când vine vorba de defluire, au prioritate majoritatea celor 45827 de spectatori, cei fără de mașini.
Întoarcerea prin tranșeele Capitalei: alei înfundate și cratere în asfalt
STB-ul cel insolvent a prelungit programul unor linii pentru a ajuta bucureștenii să meargă acasă. Eu sunt unul din ei, așa cum îi confirm și unui domn rătăcit, de mână cu al lui copil, care mă întreabă dacă sunt din București. Vrea să ajungă în parcarea de la Mega Mall. Îi arăt clădirea în depărtare, dar îi spun că, din păcate, suntem pe o alee care se înfundă.
Am vrut să ies înspre Pantelimon și m-am luat după mulțime, care mulțime deodată a dispărut, iar eu am mers înainte până m-am înfundat cu domnul din altă localitate. Îi explic pe unde s-o ia și mă duc și eu pe o alee întunecată rău și noroioasă, spre strada Herța. Ajung spre Kaufland și prind o trotinetă.
Trec de inelul central, mă duc pe Pache spre Universitate prind un troleu, un 85, și îl iau câteva stații, să mă încălzesc un pic. La Universitate cobor și găsesc altă trotinetă. Intru pe pistă și ocolesc petrecăreții de sâmbătă seara, care, atunci când traversează ilegal Calea Victoriei,nici nu se sinchisesc să se uite dacă nu cumva vine cineva pe pistă.
La Națiunile Unite se termină „prioritatea pe două roți”, așa că intru pe carosabil, trec pe la Unirii prin fața celor care așteaptă autobuzul de noapte și urc pe Șerban Vodă, direct pe bucata ciuruită de hârtoape. Fac dreapta aproape de Tineretului, pe lângă o cafenea hipsterească, spre Parcul Carol, dar la intersecția cu Candiano Popescu iau o denivelare în plin și mă lovesc de ghidonul trotinetei.
Cu genunchiul îndurerat și vezica presată de la șoc, las trotineta și caut salvarea la o cabină Toi-Toi din parc.
Reiau cursa cu ultimii doi kilometri de baterie rămași în bord, urc dealul pe lângă Parcul Carol, ies iar în hârtoapele de pe Șerban Vodă, apoi fac dreapta pe Cuțitul de Argint și stânga pe Sulina. Când încui ușa, la 00:35, sunt bocnă și șchiopătez ușor.
România lui Hagi a câștigat pe Arena Națională un meci de moral, dar adevărata performanță a serii rămâne alta: să traversezi Bucureștiul de la un capăt la altul, la 40 de ani, fără mașină, și să ajungi întreg acasă.
