Karina Jianu este actrița care o interpretează rolul principal în serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”. Are doar 22 de ani și, deși face parte din generația tânără de actori, a reușit să cucerească inimile a mii de spectatori de toate vârstele. A fost o visătoare, care în ciuda viitorului pe care l-ar fi putut alege în medicină ori poliție, a urmat drumul actoriei.
Karina Jianu, adeseori însă Ana sau Sofia, după rolurile pe care le-a jucat în debutul carierei sale, a stat de vorba cu Buletin de București despre importanța unui rol principal în debutul unui actor, despre emoțiile de pe scenă dar și despre cum arată o zi din viața unui actor.
***
Buletin de București: Mulți te cunosc datorită serialului „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN” și a filmului „Hoții de subiecte”. Ce a însemnat pentru tine un astfel de rol? Care ți s-a părut mai complicat?
Karina Jianu: În primul rând, cel din „Ana mi-ai fost scrisă în ADN” cuprinde toată povestea copiilor abandonați, iar din punct de vedere al carierei acest serial a însemnat pentru mine intrarea în industrie, să zic așa.
Mă bucur că este un rol foarte mare și pot să arăt tot ce știu eu să fac. Dacă ne raportăm la cel din „Hoții de subiecte”, a fost un film de o lună, unde am crescut. Cred că fix pentru asta a fost filmul respectiv, ca să cunosc oamenii, să cresc mai mult și să învăț lucruri noi.
Cât despre complexitate, niciodată nu mă gândesc dacă este sau nu dificil să joc un rol, pentru că în acest fel mă blochez și nu mai pot face nimic.
Cu siguranță că cel din serial este mai complex, pentru că încă nu am terminat să-l joc. Ana este mai complexă, mai grea, dar este vorba despre un serial care se întinde pe mai multe zile. De luni, voi merge la filmări și iar voi fi nevoită să îmi găsesc ritmul și mecanismul specific de gândire al acesteia.
Au existat momente dificile în interpretarea celor două roluri? Cum le-ai depășit?
Cred că cel din „Hoții de subiecte”. A fost un moment pe care l-aș numi dificil, deoarece la final a trebuit să joc cu Șerban Pavlu, care este un actor foarte experimentat. Acum, în mod ironic, secvența respectivă a devenit preferata mea.
Îmi era foarte frică de secvența aceea pentru că știam că trebuia să fie emoționantă. Dacă nu plângeam acolo nu eram potrivită pentru a transmite clipa aceea încărcată. A fost dificil, pentru că nu sunt adepta metodelor de a pune diverse, nu știu, picături în ochi, sau de a simula plânsul în alt mod.
Prefer emoțiile pure, care vin simplu, natural, pentru că publicul nu poate fi mințit.
E complicat însă. Acasă trebuie să înveți foarte bine textul. Eu încerc să găsesc de fiecare dată mecanismul de gândire din spatele personajului. Chiar asta învățăm în facultate: mecanismul specific de gândire al personajului.
Ca să poți face asta trebuie să gândești și trebuie să trăiești situația respectivă, fix ca rolul pe care trebuie să îl interpretezi, chiar dacă spre exemplu Karinei nu i-ar fi venit să plângă. Stau și învăț textul acasă până înțeleg de ce Sofia, rolul pe care l-am jucat în „Hoții de subiecte”, plânge, astfel încât și mie să-mi vină să o fac.
Chiar dacă la prima strigare pare complicat, eu o văd ca pe o joacă, adică uite, mă gândesc că azi vorbesc cu tata și e pur și simplu o chestie din asta în care te transporți și te joci.
Care a fost pentru tine cel mai plăcut rol de interpretat? Care ți-a plăcut cel mai mult?
Nu pot să fac un clasament. Îmi plac toate pentru că, până la momentul actual, nu este ca și când am o experiență foarte vastă, realist vorbind, dar toate au contribuit într-un fel sau altul la formarea mea.
Toate au adus la suprafață o mică parte din mine. Un sfert eram eu, iar restul era personajul, doar că puteam să aduc o parte diferită în fiecare. Încă mă gândesc la spectacolele pe care le făceam în atelierul de teatru, iar până și acestea stârnesc în mine o oarecare melancolie.
Țin minte că jucam cândva cu colegii de trupă un spectacol numit „Port”, iar rolul de acolo l-am adorat, pentru că era prima dată când a trebuit să joc foarte mult. A scos ceva din mine, pentru că atunci eram mult mai inhibată.
Cine este Karina Jianu
Karina Jianu s-a născut la Botoșani și are 22 de ani. Este absolventă a U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” București, promoția 2024, la clasa prof. George Ivașcu.
Pasiunea pentru actorie a descoperit-o în clasa a zecea, când s-a înscris la trupa „Atelierul de Teatru”, din Botoșani.
Karina Jianu a primit roluri importante încă din facultate. A jucat în piese precum „Iubiri senile” (debutul pe o scenă mare), „Double Fiesta”, , „Dreptate pentru un criminal’, și în scurtmetraje precum „Blocada” sau „Noaptea de vineri a Milenei”.
Debutul în lungmetraj l-a făcut cu un rol în pelicula „Hoţii de subiecte”, unde Karina Jianu a jucat rolul Sofia.
A fost dificil să îți gestionezi emoțiile când ai urcat prima dată pe scenă? Cum ai reușit să faci față acestui sentiment?
Mă simțeam foarte masochistă, pentru că îmi plăcea să fiu acolo. Era ceva ce îmi spunea „Stai, rămâi!”, dar în același timp îmi tremurau picioarele. Nu puteam să stau locului, însă cu timpul s-au mai domolit. Cred că am învățat să duc emoțiile alea în ceea ce fac.
Tot timpul o să am emoții în momentul în care filmez sau o să urc pe scenă. Când nu se va mai întâmpla asta, va însemna că nu îmi mai pasă.
Cum arată viața de actor? Cât de complexă este o zi din viața ta?
O zi de repetiții la teatru îți ocupă mai bine de o jumătate din zi. Depinde de programul pe care îl ai. Depinde foarte mult și dacă repeți în prima parte a zilei sau doar seara. Mai sunt și repetiții de seară, după ora 21:00, pentru că sunt mulți oameni și trebuie să împăcăm toate programele.
Dacă mergi la filmări, acolo prinzi 12 ore pe zi. Logic, programul tău nu se termină nici după ce ajungi acasă, chit că repeți sau că sunt filmări, pentru că trebuie să stai iar pe textul respectiv. E important să îl citești, să-l studiezi. Mai stai și la această etapă vreo patru ore, iar după, vorba aia, mai faci și ceva prin casă. Gătești, mănânci..
Este foarte amuzant că atunci când eram mică și voiam să mă fac actriță am zis că actorii lucrează numai seara. Nu e așa. Ca actor, mă trezesc și la cinci dimineața când am filmări, iar de culcat te culci la trei dimineața. Nu regret însă absolut deloc că am ales ritmul ăsta de lucru, pentru că, atunci când nu am filmări sau spectacole, mă plictisesc pur și simplu.
Cum ai obținut cele două roluri? Consideri că le-ai ales tu pe ele sau invers?
În „Hoții de subiecte” am văzut pur și simplu un anunț de casting, în social media. Am aplicat, iar prima probă a fost la facultate. Când am filmat pentru acesta, eram în anul doi spre anul trei, cam așa.
Vestea că am trecut de prima probă m-a prins pe drum spre cămin, când am primit un telefon de la Tudor, regizorul filmului. M-a întrebat atunci dacă pot să vin la agenție, pentru că mai era o probă. Știu că îmi alesesem atunci un monolog pe care l-am tradus.
După vreo lună, cam așa, o lună și ceva, m-a sunat iar Tudor. Eu recunosc că uitasem de casting și eram împăcată că nu l-am luat. Mi-a dat vestea că sunt între ultimele cinci fete rămase în concurs și m-a invitat să vin la sediu pentru probele ce vor acorda rolurile principale.
Nici nu-mi păsa așa de tare dacă luam sau nu castingul. Pentru mine era o onoare că reușisem să lucrez cu el. Nu simțeai că te duceai la muncă. Mereu când m-am dus eram ca atunci când ies cu prietenii la o cafea.
Cu Ana a fost diferit. A venit când mă așteptam mai puțin: în anul trei. Aceasta este o perioadă dificilă, pentru că trebuie să te gândești cum te lansezi. Am văzut un anunț de casting pentru un serial, dar nu era specificat titlul lui.
Când m-am dus să dau proba erau foarte multe fete acolo și am zis că n-am nicio șansă. Chiar și așa, mi-am făcut meseria cum am știut eu mai bine și nu regret.
A fost însă dificil, pentru că primeai o foaie cu text, trebuia să o memorezi într-un minut sau două, după care să intri în sală să joci secvența cu un partener băiat. Cu cât treceau probele, oamenii plecau, iar speranțele mele erau mai mici. Dar într-o zi m-a chemat doamna Ruxandra, producătorul, și m-a întrebat dacă știu de ce mi-a zis să vin.
Țin minte că i-am zis clar că nu îmi fac mari așteptări, iar atunci m-a întrebat cu cine vorbește: cu Karina sau cu Ana? Așa am aflat că am luat rolul.
Care a fost partenerul cu care ai avut cele mai mari emoții, pe scenă sau în timpul filmărilor?
Andi Vasluianu. Într-un fel și cu Alina Chivulescu am avut emoții, dar mi-am dat seama repede că legătura dintre noi ajută. M-am calmat repede. Cu Andi în schimb, mi-a fost frică să nu greșesc ceva. Emoțiile erau atât de mari încât mă pregăteam de acasă înainte de secvențele cu el, tocmai ca să nu fac vreo greșeală.
De ce ai ales acest drum al actoriei?
Am simțit că trebuie să urmez drumul ăsta. Țin minte că tot așa, când eram într-o dimineață singură la casa de cultură mi-am zis că aici vreau să fiu toată viața.
Până atunci am avut gânduri spre medicină, spre poliție sau spre orice altă meserie din acest spectru. La un moment dat m-am schimbat, după ce mi-a venit mie un gând că asta e meseria pe care vreau să o fac toată viața.
Ce sfat ai pentru tinerii care vor să te urmeze?
I-aș îndemna să fie autentici, mai ales la admitere. Trebuie să știe că acolo, în cadrul probelor de examen comisia nu este menită să-i încurce, chiar din contră, ei au rolul să te descopere. Mai mult, trebuie să dea tot ce pot ei la admitere, pentru că este important să realizeze ce pot și ce nu să facă.
Cu siguranță apar emoțiile pe scenă, dar trebuie să le gestioneze cu calm.
În același timp, eu am avut în grupă cu mine un domn de 70 de ani care a dat admiterea de patru ori. Pe mine m-a făcut să realizez că, dacă nu intru acum, voi reuși anul viitor. De asemenea, dacă intră la facultate îi mai sfătuiesc să nu-și piardă fericirea pe care o au și să se gândească mereu de ce au ales această facultate.
Te-ai născut în Botoșani, dar ai ales să te muți în Capitală. Care a fost prima impresie pe care ți-a lăsat-o Bucureștiul?
Logic, eram pasionată de absolut tot. Mi-am dorit foarte mult să vin aici, pentru că este un oraș foarte mare, cu foarte multe lucruri: de la mijloace de transport, la oameni și diverse activități. Nu mi-a plăcut în schimb că vara mai sunt gândaci, iar asta m-a oripilat cel mai tare. Dar în rest mi-a plăcut tot.
Este aglomerat, dar într-un fel îmi și place aglomerația asta. Ca să înțelegi, eu venind din Botoșani, unde după ora 22:00, în timpul săptămânii, este greu să mai vezi o mașină. Am rămas impresionată de lumini, sunete și trafic. Într-un fel îmi place foarte mult să văd lucrurile astea.
Care ar fi primul lucru pe care l-ai schimba în zona unde locuiești?
Momentan stau aproape de IOR și n-aș schimba nimic. Ador cartierul ăsta. Poate doar mi-aș dori să fie mai protejați copacii, pentru că mă plimb prin parcul IOR și nu-mi place să văd știri cu tot felul de copaci tăiați. Mi se pare de-a dreptul inuman să strici asemenea parc.
Ce părere ai despre sistemul de transport din Capitală?
La STB, sunt autobuze după care trebuie să stai mult pentru a sosi. Stai în stație până te uită cineva, dar la metrou nu am întâlnit niciodată probleme. Doar Victoriei e mai complicată, pentru că trebuie să mă învăț cum să schimb.
Dar da, un lucru care mi se pare rău este că trebuie să aștepți foarte mult după anumite autobuze.
Ai un loc preferat în București? Care este acesta?
Este C-O Fi Factory, care îmi place. Ar mai fi lângă ea, tot așa o cafenea, Two Minutes, unde îmi plac foarte mult oamenii care lucrează. Tot aici, au niște sandvișuri foarte bine la care mă întorc ori de câte ori când am o zi în care vreau să beau o cafea și să mănânc.
CITEȘTE ȘI: Haos pe traseul liniei 41: tramvai suspendat, autobuze mari retrase, călători lăsați în stradă
