Talentul nu este suficient pentru a deveni un muzician cunoscut, care face săli pline. Mai este nevoie de muncă, ingredientul clasic, dar și de ceva în plus, care nu are legătură directă cu scena: felul cum îți construiești imaginea. Atelierul organizat în premieră de Valentina Băințan la Concursul Enescu tocmai acest lucru și-a propus: să-i învețe pe tinerii muzicieni cum să răspundă întrebărilor jurnaliștilor și cum să se prezinte pe rețelele de socializare.
Când a pus la cale atelierul „The Art of Presence”, Valentina Băințan a avut două avantaje: este de 25 de ani jurnalist la TVR Cultural, după ce timp de 20 de ani a avut o cariera ca pianistă. A participat la concursuri, a susținut concerte, apoi, când a trecut în partea cealaltă, a înțeles cât de important este să știi să comunici și altfel decât prin instrumentul tău muzical.
Într-un interviu acordat Buletin de București, Valetina Băințan a povestit cum a ajuns la ideea acestor întâlniri individuale cu concurenții, de ce crede că un interviu bun poate aduce în sala de concert un public care altfel n-ar ajunge niciodată acolo și de ce au nevoie competitorii de sprijin emoțional într-o competiție de înalt nivel.
Buletin de București este partener media al Concursului Internațional George Enescu 2026.
Buletin de București: S-a încheiat ediția aniversară a Concursului Enescu, cu o participare record, cu noul format „Play & Conduct” în semifinalele și cu doi câștigători foarte tineri, unul dintre ei chiar cel mai tânăr din istoria competiției. Cum evaluați, per ansamblu, această ediție?
Valentina Băințan: Concursul Enescu a crescut de la an la an, atât ca participare, cât și ca nivel muzical și artistic. Cred că actuala ediție a fost la cel mai înalt nivel de până acum.
Domină, ca de obicei, muzicienii de origine asiatică, chiar dacă mulți dintre ei locuiesc în Europa sau în Statele Unite. Sunt extrem de serioși, studiază enorm, au o tenacitate incredibilă și, spre deosebire de ceea ce se spunea cu ani în urmă, nu mai excelează doar la tehnică, ci și la nivel artistic, la transmiterea emoției.
Am fost la Ateneu, la semifinale și la finale, și spun asta cu mâna pe inimă: cel mai recent exemplu este câștigătorul secțiunii de pian, Jeongwoo Lee, care a cântat impecabil Concertul 2 de Chopin. Prietenii mei care au fost în sală mi-au povestit că au plâns la interpretarea lui.
Din păcate, noi, românii, nu am ajuns până în finale anul acesta. La vioară l-am avut pe Iohan Coman, calificat în semifinale, dar nu a trecut mai departe. Sper că la edițiile viitoare o să ne bucurăm din nou de prezența lor în finale, așa cum s-a întâmplat cu Valentin Șerban, Maria Marica sau cu Valentin Răduțiu, muzicieni de talie internațională care ne reprezintă cu mândrie.
Ați organizat, în cadrul concursului, un atelier de mentorat pentru concurenți. Ce a presupus, concret, acest proiect?
Proiectul se numește „The Art of Presence” și i l-am propus acum ceva vreme Cristinei Uruc, directoarea Artexim, întrebând-o dacă genul acesta de workshop ar fi relevant pentru concurenți. Ideea a fost îmbrățișată imediat.
Fac întâlniri similare la Universitatea Națională de Muzică din București și am colaborat și cu programul „Tinere Talente” al Fundației Regale Margareta, unde am lucrat cu tinerii bursieri.
Am observat că muzicienii, deși vorbesc foarte bine prin intermediul instrumentului lor, au o problemă atunci când trebuie să comunice verbal despre ei înșiși.
Așa am gândit acest set de întâlniri 1 la 1 cu concurenții de la Enescu, deschise tuturor concurenților, nu doar semifinaliștilor. Cei interesați s-au înscris la sesiuni individuale. Pentru mine a fost o mare emoție să mă întâlnescu cu fiecare concurent în parte. Acest atelier a însemnat, de fapt, ideea de a comunica despre tine ca artist, într-un interviu de televiziune sau de radio, într-un dialog cu un impresar și pe rețelele sociale. Este foarte important modul cum realizezi postările, modul cum îți gândești ieșirile în afara zonei de confort, până la urmă.
Muzicienii, trebuie să recunoaștem, sunt personalități interiorizate. Faptul că lucrezi cu instrumentul tău în intimitate te aduce într-un punct în care devine foarte dificil să fii extrovertit. Una este să te exprimi prin muzică, pe scenă, și să dai mai departe astfel acea emoție extraprdinară și alta este să te trezești, după un recital, cu un reporter și un microfon în fața ta, care spune „Suntem live, spuneți câteva cuvinte”.
Am avut întâlniri de câte 60 de minute cu fiecare, am încercat să îmi dau seama despre personalitatea fiecărui concurent, am realizat interviuri filmate cu ei și ne-am uitat împreună pe înregistrări, ca să evaluăm cum au răspuns. Cred că am construit ceva foarte, foarte frumos.
Câți concurenți au trecut prin aceste ateliere?
Au fost, la prima ediție a atelierului „The Art of Presence”, în jur de 10 concurenți. Sper să continuăm și la edițiile viitoare, pentru că a intervenit timiditatea, dar și dorința lor de a rămâne cât mai mult în sala de studiu, pentru că se pregătesc pentru etapele următoare și nu vor să piardă nici un minut din orele de studiu.
Cei care au venit au considerat atelierele extrem de utile și cred că și organizatorii concursului au rezonat bine cu ce s-a întâmplat, atât pe scena Conservatorului, cât și în sesiunile individuale.
În paralel, mai există un proiect, care a fost pilot acum doi ani, al muzicoterapeutei Angelica Postu, care a realizat sesiuni tot 1 la 1 de mindfullness și well-being, despre gestionarea emoțiilor și a presiunii de pe scena de concurs.
Sunt niște direcții noi pe care Concursul Enescu le-a realizat și eu cred că este mai mult decât binevenit și genul acesta de abordare, pentru că face un lucru pe care nu-l mai face niciun alt concurs internațional: concurenții nu mai sunt tratați ca simpli competitori care vin, cântă și pleacă mai departe.
Au parte și de latura umană, empatică, ceea ce, de altfel, îl definește foarte bine pe George Enescu, care își dădea din proprii bani pentru tineri artiști talentați și care a inițiat chiar el un concurs de compoziție din fonduri proprii.
Formatul „Play & Conduct”, de care ați amintit mai devreme, a fost o piatră de încercare pentru semifinaliști, se temeau de el, pentru că era o noutate pentru majoritatea, după cum mi-au povestit la sesiunile 1 la 1. Dar s-a dovedit de mare ajutor. Orchestra de Cameră Radio a fost, din punctul meu de vedere, ca un părinte pentru ei: i-a pus în valoare, i-a ridicat, iar interpretările din cadrul acestor sesiuni au fost exemplare.
Cine este Valentina Băințan
Valentina Băințan este realizatoare la TVR Cultural, unde lucrează de aproape 25 de ani. A studiat pian timp de douăzeci de ani și a susținut concerte încă din perioada liceului.
Susține ateliere de comunicare pentru tineri muzicieni la Universitatea Națională de Muzică din București și colaborează cu programul „Tinere Talente” al Fundației Regale Margareta a României.
Ca producător tv, Valentina Băințan este implicată în realizarea și coordonarea unora dintre dintre cele mai importante evenimente muzicale ale Bucureștiului – Festivalul Internațional „George Enescu”, Concursul Internațional „George Enescu”, Festivalul Internațional de muzică de cameră SoNoRo.
Totodată, Valentina Băințan se ocupă și de realizarea și coordonarea Concertului Regal Caritabil organizat în fiecare an de Casa Regală a Românie, dar și de evenimente de anvergură organizate de Ministerul Culturii.
Totodată, a colaborat cu televiziuni europene (Mezzo, Arte TV, Televiziunea Națională din Slovenia), în vederea schimbului de programe muzicale și de promovare a producțiilor TVR. (sursa)
La ediția aniversară din 2026 a Concursului Internațional „George Enescu”, Valentina Băințan a inițiat, pentru prima dată, atelierul „The Art of Presence”, dedicat comunicării și prezenței publice a concurenților.
Mentoratul continuă și după ce s-a încheiat Concursul Enescu sau s-a termină odată cu această ediție?
Aceste sesiuni au fost strict în cadrul concursului, dar am avut și eu surpriza să văd la concurenții care au venit la atelierele „The Art of Presence”, dorința de a ține legătura mai departe. Am schimbat adrese de mail, ne-am contactat pe Instagram.
Sunt convinsă că și Angelica Postu a mers în aceeași direcție, pentru că ei simt nevoia să fie susținuți și după încheierea competiției. Atelierele noastre au fost gândite strict pentru Concursul Enescu, dar sunt concurenți care și-au dorit să păstrăm legătura mai departe.
Acesta pare să fie, de altfel, un element de diferențiere al Concursului Enescu în lume: încearcă să-i ajute pe concurenți să meargă mai departe și după finalizarea competiției. Vedem asta și prin faptul că, de exemplu, ediția de anul acesta a fost deschisă chiar de laureați de anul trecut, ediția de acum noi an de câștigătorii de dinainte și tot așa.
Așa este. Toți cei care ajung pe scena de premiere, să spunem, sunt ajutați mai departe. Artexim organizează pentru ei colaborări cu filarmonici din România și din afară, pentru recitaluri.
Concursul Enescu este, până la urmă, o pepinieră de talente, nu se limitează la această frecvență de doi ani, ci are grijă de laureați și după aceea.
Este foarte important ca în momentul în care descoperi un tânăr talentat, absolut genial, cum a fost cazul violonistului de 11 ani, Jayden King, din Statele Unite, ai datoria morală să-l duci mai departe, să-l susții, să-l implici în activități muzicale.
Sunt concurenți care au câștigat Concursul Enescu și ajung apoi să cânte în cadrul Festivalului Enescu, li se oferă recitaluri. Mi se pare fenomenal, căci această competiție face mult mai mult decât alte competiții internaționale similare.
Ați studiat pian douăzeci de ani, ați susținut concerte. Ați simțit, la vremea aceea, nevoia unui astfel de mentorat? Cât de important credeți că este pentru cariera unui tânăr muzician?
Acum 25 de ani, singurii mentori erau profesorii de pian cu care lucram. Și atunci treceam cu toții prin aceleași emoții, trac, frică, mâini tremurânde la pian, la concursuri sau examene, dar nu se punea problema că ai nevoie de consiliere ca să-ți depășești propriile frici.
Am trecut cu toții prin asta și ceea ce mi-a deschis ochii spre importanța acestui tip de mentorat a fost, de fapt, venirea mea în televiziune, acum 25 de ani. Am fost pusă, atunci, în fața unor interviuri spontane, mi s-a cerut să realizez interviuri la Sala Radio, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Enescu, și mi-am dat seama că trebuie să ies din cochilia mea cât se poate de inteligent.
Eu mă consideram o persoană sociabilă și deschisă, dar mi-am dat seama cât de interiorizată eram, de fapt. Eram în bula mea, încercând să mă protejez de partea exterioară.
Venirea în televiziune m-a dus, practic, la 180 de grade față de ce credeam eu despre mine și m-a forțat să ies din zona de confort. Apoi, în ani de zile, mi-am dat seama cât de important este să ieși din această zonă de confort, să știi să te expui, să știi să faci față unui interviu sau unei presiuni emoționale.
Cu siguranță mi-ar fi prins bine, la vremea aceea, genul acesta de mentorat, cum face Angelica Postu, sau genul acesta de întâlniri cu oameni din televiziune, care să ne ajute să facem față unui interviu, pentru că este o presiune în momentul în care camera se aprinde în fața ta.
Credeți că această capacitate de a da interviuri, de a răspunde bine la întrebări, contează atât de mult pentru cariera unui muzician talentat? Ar putea face diferența între succesul la public și insucces?
Este foarte important, pentru că trăim în secolul internetului și al rețelelor sociale. Sunt mulți oameni, tineri sau nu neapărat tineri, care descoperă pe telefonul mobil, în social media, un artist despre care nu știau nimic. Dar faptul că acel artist știe cum să povestească despre el și despre recitalul pe care urmează să-l susțină îi face curioși să ajungă în sala de concert.
Vorbim de un public care nu este obișnuit la Ateneu, la Sala Radio sau la Opera Română, un public care dacă nu te vede în social media, nu știe cine ești. Interviurile astea, și felul în care faci față unor întrebări poate spontane sau dificile, te aduc într-o lumină pozitivă în fața unui public care nu știe, poate, nimic despre muzica clasică, despre muzica ta.
Cheia este să știi să vorbești despre ceea ce faci cu pasiune sau prin tehnici de storytelling, atât de atractiv încât orice om care nu este priceput la muzică clasică să-și pună întrebarea: ce-ar fi să merg și eu la concert, chiar dacă nu știu între ce ani a trăit Beethoven și nu știu prea multe despre Mozart.
Mai există, în ultimii ani, o tendință tot mai frecventă pe scenele din România, ca muzicienii aflați pe scenă să vorbească direct cu publicul din sală.
Prinde foarte bine, pentru că, de obicei, când stai în public, te gândești la muzicianul de pe scenă ca la cineva de neatins, „ce extraordinar cântă, nu sunt eu de nasul lui”. Și în momentul în care artistul se ridică de la pian, le povestește despre lucrarea pe care urmează s-o interpreteze și zâmbește, interacționând cu sala, câștigă enorm, ca muzician.
Există un moment concret din propria dumneavoastră carieră muzicală pe care să îl folosiți la atelier ca exemplu pentru concurenți? Din discuțiile mele cu mulți foști competitori, o competiție de tipul Concursului Enescu este mai degrabă o necesitate decât o plăcere, pentru că pune o presiune foarte mare, pentru că simți că ești judecat mult mai strict decât de un simplu spectator.
Acum 25-30 de ani, relația dintre elevi și profesori era mult mai strictă. Te înscriau ei la concursuri și trebuia să te duci, nu exista cale de negociere. Așa că îți învățai repertoriul și mergeai înainte, cu toate temerile și cu toată lipsa de curaj, atunci când calci pe scenă. Pentru că vezi toate acele fețe din juriu care așteaptă să demonstrezi ceva și atunci sigură că există un anumit tip de presiune pe care un concurs o pune.
Presiunea unui concurs nu se compară cu bucuria unui recital sau a unui concert cu orchestră: știi că vei fi comparat. Așa te duci, așa te setezi.
Când ai intrat în sala de concurs, te gândești că cel dinaintea ta a fost, cu siguranță, mai bun și probabil și cei care vin după tine vor fi mai buni decât tine.
Am povestit despre asta cu tinerii concurenți de acum și ei mi-au spus cam același lucru. Dar lucrurile s-au mai relaxat puțin în ultimii ani, pentru că sunt obișnuiți cu concursuri și recitaluri, și acest rodaj îi face mai optimiști. Dar presiunea rămâne, și ei trebuie s-o gestioneze fără să aibă pe cineva lângă ei, permanent, care să-i ajute să proceseze cum s-au simțit.
Ați spus că v-ați dat seama de importanța acestui tip de pregătire încă de acum 25 de ani, când ați intrat în televiziune. De ce a durat atât de mult până să apară acest atelier? N-ați găsit deschidere înainte sau abia acum s-a ivit ocazia?
Acum s-a ivit ocazia. Sincer, până acum cinci-șase ani nu m-am gândit efectiv, concret, să pun ideea asta în aplicare. Am mers înainte cu proiectele de televiziune, dar cam de acum cinci ani a început să crească această sămânță. Iar faptul că am găsit deschidere la Universitatea de Muzică și la Fundația Regală Margareta mi-a confirmat, cumva, necesitatea acestor întâlniri.
