Norocul este la fel de important precum talentul în câștigarea unei competiții de muzică, consideră prestigioasa pianistă Dana Borșan, profesor universitar la Universitatea de Muzică din București și membră în juriul internațional pentru secțiunea Pian a Concursului Enescu 2026.
Buletin de București a discutat cu Dana Borșan este ingredientele de care are nevoie un muzician la început de cariera pentru a se consacra, despre absența pianiștilor români din Concursul Enescu, și despre competiția uriașă ce există în lume în domeniul muzical, care te împinge să fii cel mai bun ca să contezi profesional.
În acest context, am vorbit și despre cum se desfășurau concursului în trecut, când România, în particular, și blocul sovietic în general erau o lume închisă, iar Dana Borșan a făcut dezvăluiri în premieră despre cât de greu era să participi la competiții internaționale. Pianista a explicat, de asemenea, de ce s-a întors, totuși, mereu în țară, în ciuda greutăților create de regimsul dictatorial Ceaușescu.
În final, Dana Borșan a povestit despre tinerii pianiști pe care i-a remarcat în ediția din 2026 a Concursului Enescu și despre care speră să câștige.
Buletin de București: Ați spus la un moment dat că un concurent care cântă foarte bine nu este obligatoriu să și câștige o competiție muzicală. Ce mai are nevoie un muzician care încă își caută drumul ca să devină câștigător?
Dana Borșan: Puțin noroc și o conjunctură favorabilă. Iar prin conjunctură favorabilă mă refer la tot ce nu mai ține de el, de cântatul lui. De exemplu, ca în competiția la care participă să nu fie mai mulți concurenți la fel de buni ca el. De fapt, acesta este cel mai important lucru.
Și să aibă parte de un juriu în care să fie cât mai mulți artiști care rezonează cu talentul lui, care îl înțeleg și îl apreciază. Mi-am dat seama că opiniile diverse dintr-un juriu nu înseamnă neapărat interese sau aranjamente, cum eram noi învățați când eram la vârsta concurenților de astăzi, ci că sunt pur și simplu alte școli de gândire, alte culturi, alte repere, alte exigențe, alte talente.
Pentru ca un mare talent să fie receptat, spunea fostul meu profesor, trebuie ca și cel din juriu să fie, la rândul lui, un mare talent — altfel nu va fi sensibil la ce aude.
De aici rezultă un mozaic, o diversitate extraordinară de opinii, și asta înțeleg eu prin conjunctură favorabilă. Ăsta este, de fapt, norocul.
Și această diversitate de opinii duce mai mult spre obiectivitate? Faptul că sunt mulți membri în juriu, cu opinii diferite, asigură o analiză mai obiectivă? Pentru că, până la urmă, în domeniul artistic nu există, ca în matematică, „unu plus unu egal doi”, ci nuanțe, gusturi…
Exact, nuanțe mai mici sau mai mari — mai multe, mai îndepărtate, mai contradictorii. Dacă ar fi să exagerez puțin, la noi nu prea există termenul „obiectiv”, nu prea are cum să se manifeste. Mai demult vorbeam cu cineva și spunea: „Păi și Sviatoslav Richter, care este considerat cel mai mare pianist al secolului XX, putea fi demolat de oricine, putea oricine să spună orice despre el. Aici nu mergi cu centimetrul, cu rigla…
CITEȘTE ȘI: 819 tineri din 58 de țări s-au înscris la Concursul Enescu 2026. Dublu record istoric la ediția aniversară
De la ediție la ediție, Concursul Internațional Enescu adună un număr record de concurenți. Anul acesta au fost peste 819 înscriși. De unde vine această atractivitate tot mai mare a competiției de la București? Ce s-a îmbunătățit în toți acești ani?
Nu este deloc simplu să pornești un concurs nou, cum a fost Concursul Enescu, care s-a resuscitat după Revoluție, pentru că astăzi există enorm de multe concursuri în lume. Cred că simultan se desfășoară de la trei-patru în sus. Bineînțeles că sunt la niveluri diferite, unele foarte dificile, cu multe etape și mulți concurenți, altele cu repertorii mai accesibile și mai puțini concurenți.
În cazul Concursului Enescu, în primul rând, aș spune că este importantă seriozitatea de care dă dovadă competiția, ce a crescut de la an la an. Iar cei care au participat au povestit mai departe în ce condiții au fost întâmpinați, cum a fost organizat, felul în care s-a jurizat.
Bineînțeles că mai există comentarii și nemulțumiri, mai mici sau mai mari, dar în general s-a putut evidenția faptul că este o jurizare corectă, cu un efort real de a invita cât mai mulți oameni în juriu, tocmai în ideea de care vorbeam, a unor rezultate cât mai obiective.
Pe de altă parte, vorbeam chiar zilele trecute cu doamna Uruc (Cristina Uruc, directorul Artexim) despre asta: îmi aminteam că la vremea când eram la vârsta concurenților de astăzi, erau mult mai puține competiții în lume, nici nu puteai afla ușor despre ele, nu exista internet, trebuia să găsești un prospect scris pe hârtie, iar cine îl găsea, din România, nu-l mai dădea și altora.
Concursurile cu un nivel excepțional al participanților sunt, în egală măsură, și cele care au premii mari în bani. Mi-a povestit cineva din străinătate că asta creștea nivelul unui concurs, pentru că cei care se știu foarte buni și au șanse reale la premii vin la aceste concursuri. Enescu oferă premii destul de generoase, și ăsta este un alt aspect important.
Există, așadar, o componentă foarte pragmatică, dincolo de pasiune și talent…
Da, pentru că fiecare tânăr trebuie să-și găsească nișa, portița. Dar mai contează ceva: Concursul Enescu oferă ceva foarte dorit de toți tinerii la început de carieră: oportunități de a concerta.
Dintotdeauna, tinerii au vrut mai mult decât orice să aibă șansa de a ajunge pe o scenă, șansa de a cânta cu orchestră. Iar în străinătate parcă este și mai rar întâlnită o astfel de oportunitate decât la noi.
Concursul Enescu se ocupă, de la ediție la ediție, tot mai mult de managementul acestor tineri care se impun în competiție, îi ajută în carieră, îi programează — au fost invitați la concertele festivalului, la inaugurarea concursului, programați și în țară. Asta este extraordinar de important.
Pe alt palier, aș spune că s-a făcut o publicitate extraordinară, au avut un PR care a umblat prin toate centrele culturale românești și institutele românești de cultură din străinătate, cu organizare de recitaluri și prezentări. A fost o muncă teribilă să se facă acest concurs cunoscut, și rezultatul se vede. Concursul crește, aș spune că dospește, de la ediție la ediție. Este excepțional.
Sunteți în juriul Concursului Enescu de multe ediții și aveți o vedere amplă a modului cum evoluează muzica și muzicienii. Care este nivelul concurenților în acest an?
Se cântă excepțional în lume. Performanța este la cote maxime, ca în orice domeniu unde concurența este maximă.
Chiar citeam un interviu dat de președintele juriului de la secțiunea Violoncel a Concursului Enescu 2026, care spunea că, dintre toți cei care au venit la competiția de la București, în etapa întâi, aproape oricine putea să câștige. Iată, ce spuneam de conjunctură.
Discutăm, în primul rând, de un nivel profesional, tehnic, instrumental, impecabil.
Diferențele apar mai degrabă în felul în care își gândesc concurenții muzica, în diversitatea cu care știu să se exprime, în câte nuanțe și contraste reușesc să scoată, cât mai multe emoții, stări sufletești, afect, pentru că, până la urmă, în muzică trebuie să exprimi ceva.
Diferența apare între cineva care cântă mai plat, mai uniform, și atunci, vrând-nevrând, se instalează o oarecare monotonie și nu mai poți capta atenția ascultătorului, și cel care se exprimă cu o gamă foarte diversă de trăiri, care are explozii și, în același timp, momente de un lirism și de o poezie extraordinară. Și toate astea să le poate exprima prin sonoritate, prin sunet, căci în muzică avem puține mijloace de a ne exprima. Doar sunetul.
În acest context internațional, cum este prezența concurenților români, în special la secțiunea Pian, la ediția de anul acesta?
La pian, la proba online au fost 228 de concurenți, din care au rămas 50 pentru etapa următoare. Au fost mai mulți concurenți români, dar recunosc că, dintre ei, majoritatea studiau în străinătate. Și dintre toți, a ajuns între cei 50 o singură reprezentantă venită chiar din România, o tânără încă elevă, dar cu un nume deja cunoscut, pentru că este foarte competitivă, foarte bună pianistă, foarte ambițioasă și un concurent foarte temeinic, care face față stresului unui concurs. Am mai văzut-o, cred, la două competiții anterioare.
Din păcate, nu a trecut în etapa a doua, îmi pare rău, pentru că a fost o reprezentantă onorabilă, chiar foarte bună. Pe lângă ea, a mai fost un tânăr care s-a format și studiat în Anglia, care a trecut de proba online, dar nici el n-a trecut în etapa următoare anul acesta.
CITEȘTE ȘI: Premieră absolută la Concursul Enescu: semifinaliștii vor fi simultan soliști și conducători ai orchestrei
Cum se explică această prezență mai slabă a concurenților din România?
Nu știu să vă explic. Din Conservatorul din București știu cel puțin doi pianiști care cred că ar face față cu brio competiției. Au niște rezerve, pentru că este foarte greu să concurezi acasă. Probabil se gândesc: ce-o să zică cineva dacă nu voi merge mai departe, ce se va comenta?
M-am gândit zilele trecute, recunosc, că în decursul edițiilor Enescu de după Revoluție, de după 1990, au luat premii doar câțiva români la pian. Dar nu prea des. Cred că dintre studenții Conservatorului bucureștean dacă au fost trei, în decursul multor ani. În rest, cred că a mai fost un român venit din Anglia.
Nu găsesc o explicație mai clară. Sunt mulți studenți români care au luat premii din străinătate, mai ales în ultimii ani, dar nu pot să vă explic de ce este așa.
Am înțeles. Ne întoarcem la această zonă de subiectivism și de noroc despre care vorbeați. Cât de ușor este pentru un jurat să vadă, în câteva zile de concurs, potențialul unui tânăr și capacitatea lui de a face carieră?
Este foarte interesant, este o provocare și pentru membrii juriului, căci trebuie să fii foarte atent și să pui, cumva, diagnosticul rapid. Mereu mă gândeam că suntem ca un medic la care vine un pacient, își expune toate necazurile și analizele, și trebuie să fii foarte rapid și să pui diagnosticul.
Sunt mai multe paliere la care te gândești. Unul este potențialul. La un concurs, bineînțeles, te gândești și la potențial, dar trebuie să notezi și să judeci și realizarea momentului.
Asta e foarte greu la noi. Este ca la gimnastele de performanță, care se antrenează ani de zile și stau pe bârnă două minute, și pot rata sau pot lua medalia de aur. Contează capacitatea tânărului pianist de a se concentra și de a da maximum chiar în momentul în care trebuie. Asta este, de fapt, foarte greu în meseria noastră, și asta judeci, în cele din urmă, momentul, nu doar potențialul.
Cât privește cariera, despre asta nu poate ști nimeni, niciodată. Nu poți fi sigur că un premiu mare îți va aduce o carieră mare. Obținerea unui premiu nu garantează o mare carieră.
Pe de altă parte, este din ce în ce mai greu și mai rar să ajungi să faci o carieră fără să ai un premiu. Sunt cazuri rare, de obicei printr-o campanie publicitară, printr-un impresariat foarte agresiv, și, bineînțeles, cel în cauză trebuie să fie excepțional, pentru că altfel nu te mai sprijină nimeni și nu-ți dă nimeni o șansă. Iar dacă nu faci față cu brio, nu mai ai o a doua șansă. Cam asta ar fi în meseria noastră.
Din discuțiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu muzicieni consacrați, toți mi-au spus că au participat la concursuri, dar au urât asta. Nu le-a plăcut deloc. A fost o etapă necesară care i-a ajutat, inclusiv prin faptul că te supune unui anumit antrenament și unor rigori, dar nu i-a plăcut. Și dumneavoastră ați declarat, în interviuri anterioare, că nu v-a plăcut în mod deosebit…
Da, a fost cea mai mare presiune pentru mine. Dar, până la urmă, este necesară în pregătirea unui tânăr. Astăzi, în general, cred că în orice domeniu totul se face sub o presiune foarte mare: concurența este mare oriunde, la fel și performanța, și atunci, clar, trebuie să fii din ce în ce mai bun.
Pregătirea unui concurs înseamnă, ca la un sportiv de performanță, un antrenament de luni de zile, poate ani, ca să fii gata, cu programul pregătit, și să te afli în formă maximă la o dată fixă.
Asta este foarte important: trebuie să-ți dozezi studiul, să ai o strategie, să știi cum asimilezi, cum faci întreg repertoriul, să-ți organizezi mici cântări și recitaluri, în locuri mai mult sau mai puțin importante, ca să te obișnuiești cu repertoriul.
Și toate astea pentru ca la o dată fixă să fii gata, în forma maximă. Sunt muzicieni care fac mai multe concursuri pe an și te pun la încercare, nu doar ca să treci de prima etapă, ci ca să te aduci în formă maximă și să reușești.
Stresul este maxim, pentru că, la un concert sau un recital, ai o relație cu muzica, ești în fața unui public care vine cu drag și cu iubire de muzică să te asculte, pe când, în fața unei comisii, fără să vrei, îți trece prin cap, ca un fulger: „Vai de mine, am greșit două note” și te-ai pierdut. E imposibil să nu-ți treacă prin cap asta.
Am pățit și eu, și cred că toți ar recunoaște: știi că îți sunt urmărite greșelile și ăsta este cel mai greu lucru.
Cine este Dana Borșan
Dana Borșan este pianistă, profesoară universitară la Universitatea Națională de Muzică din București, unde predă pianul din 1990, și una dintre cele mai prezente figuri românești în jurizarea concursurilor internaționale de pian.
Este membră în juriile unor prestigioase competiții internaționale (Enescu-Bucuresti, Liszt-Weimar/Bayreuth, Grieg-Oslo, Muzică franceză – Guerande, Hong-Kong, Lipatti – Bucuresti, Mozart – Cluj), Dana Borșan a susținut cursuri de măestrie la universitățile din Viena, Paris, Oslo, Stuttgart, Nurnberg, Cork – prin programul Erasmus, dar și la Catania, Wuppertal, Essen…
Dana Borșan are la activ peste 900 de concerte și recitaluri susținute în 17 țări, 14 discuri și 2 LP-uri, printre care un proiect unic în regiune, respectiv integrala concertelor pentru pian și orchestră de Mozart.
A studiat la Conservatorul din București și la Universität der Künste din Berlin, cu profesori precum Hans Leygraf și Dmitri Bashkirov, iar la 19 ani a obținut locul 2 la Concursul Internațional Robert Schumann de la Zwickau. În 2011, președintele României i-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului Cultural. (sursa)
La ediția aniversară din 2026 a Concursului Internațional „George Enescu”, Dana Borșan face parte din juriul Secțiunii Pian, alături de Lilya Zilberstein — președinta juriului —, Marie-Ange Nguci, Raluca Știrbăț, Nigel Boon, Rena Shereshevskaya și Vovka Ashkenazy. Secțiunea Pian s-a desfășurat între 10 și 19 septembrie, iar ediția din acest an a adus și o premieră: la semifinale, soliștii sunt, simultan, și lideri artistici ai ansamblului, cântând fără dirijor separat.
Pentru mine, cel mai greu a fost la un concurs la care nu era voie cu public. Sau la un concurs la care publicul nu avea voie să aplaude. Terminai de cântat, juriul îți spunea „Mulțumesc!” și sala tăcea. A fost groaznic.
De ce era acest lucru apăsător?
Eu până atunci nu mai trăisem niciodată cu senzația asta că mă aflu într-o sală de la care nu pot obține o reacție. Acum pot să vă spun, nu că mă laud, dar așa s-a întâmplat: eram la Paris, la concursul Marguerite Long, în sala Gaveau, o sală mare, cu balcon.
Am terminat de cântat etapa întâi, iar sala a izbucnit în aplauze. Atunci președintele juriului, de la balcon, a sunat dintr-un clopoțel și a strigat: „Tăceți, tăceți!” Ideea era că nu trebuia să se aplaude.
Pe urmă am stat în sală, la alți concurenți, și am văzut că totul era înghețat. Și fără să vrei te gândești: „Doamne, nu le-a plăcut deloc!” Este apăsător.
Era foarte dificil, înainte de 1989, să ieșiți la concursuri internaționale de muzică. Bineînțeles, sună neverosimil pentru generația de azi, având în vedere că lumea a devenit extrem de conectată și poți pleca oridunde vrei. Și la Concursul Enescu, iată, sunt concurenți din 58 de țări. Să călătorești la competiții a devenit în prezent ceva firesc.
Problema noastră era că în comunism nu aveai pașaportul la tine în buzunar și nu puteai să pleci unde dorești tu. Ministerul Culturii organiza niște preselecții naționale, la care participau cei care își doreau să participe la competiții internaționale, dar reușeau numai doi-trei.
Abia apoi, tot ministerul se ocupa de actele de pașaport, dar nu era sigur că îl primești. De obicei îl primeai cu 24 de ore înainte să te urci în avion. Până în ultimul moment nu știai dacă pleci sau nu.
Și, oricum, participai la competițiile alese de Ministerul Culturii, respectiv cele care asigurau cazare gratuită, pentru că altfel nu aveam cum să mergem. Noi nu aveam bani să locuim la hotel, iar statul plătea doar avionul.
Erau competiții care asigurau cazare și mic dejun sau altele care dădeau un bon valoric pentru masa de la prânz.
Criteriile după care se accepta sau nu plecarea erau, probabil, subiective…
Era, în primul rând criteriul profesional. Trebuia să treci niște preselecții. Dar, chiar dacă treceai de filtrul profesional, mai era cel politic. Ca să primești pașaportul, depindea de ce aveai în familie. De exemplu, părinții mei n-au fost membri de partid, iar bunicul meu fusese trimis la Canal. Când am plecat prima oară în Occident, tatăl meu a fost uluit că am primit aprobarea, cu un bunic trimis acolo.
Au fost niște ani în care am putut totuși pleca, dar a fost foarte dur. Lucrurile s-au stricat de tot în 1989, atunci nu am mai putut pleca. Îmi amintesc că în aprilie, cu opt luni înainte de Revoluție, era concursul Rubinstein, în Israel. Am dat recital la Cluj, am dat recital la Ateneu cu jumătate din programul cu care urma să particip la competiție.
Dar când am ieșit de pe scenă, la Ateneu, fostul meu soț mi-a spus că nu voi pleca. Țin minte și acum, era miercuri și trebuia să mă urc în avion sâmbătă. Dar mi-a spus că nu voi pleca.
Astea erau vremurile, un stres suplimentar peste cel al pregătirii concursului. În schimb, am avut alt concurs la care eram sigură că nu voi obține pașaportul, pentru că tocmai terminasem facultatea și ideea era că, odată cu diploma în mână, aș fi putut rămâne în străinătate. Nu am crezut că voi pleca și dacă ai îndoiala asta nici nu te pregătești sută la sută. Culmea a fost că am primit pașaportul, cu toate că nu credeam.
V-ați gândit vreodată să rămâneți în străinătate, când plecați la concursuri?
Nu, nu m-am gândit. E o chestiune foarte personală, nu mă consider un om foarte descurcăreț sau pragmatic, eram foarte legată de familia mea. Vedeam numai de pianul meu, cât am fost studentă.
În România, am obținut ce se putea obține maxim. Este foarte greu, în străinătate, să ajungi solist concertist, cum am fost aici.
Dar cel mai mult a contat că eram foarte dependentă de familia mea, nu mă vedeam să întrețin relații, să fiu sociabilă, să-mi urmăresc mici interese. Nu mă descurc în asta.
Revenind la Concursul Enescu, suntem înaintea finalei secțiunii Pian 2026, care are loc sâmbătă, 19 septembrie. Fără să dați un nume, aveți deja un preferat, intuiți cine ar putea câștiga?
Nu știi niciodată. Cu excepția unei singure ediții, mereu am fost surprinsă. Au fost ani în care era atât de evident starul, era fabulos ca muzician. Dar a avut o mică problemă în finală și n-a mai luat premiul întâi și toți am fost dezamăgiți.
Excepția la care m-am referit este Roman Lopatynskyi, din Ucraina, în 2024. Încă de la proba online, și cred că mai am notițele, am scris că este pentru premiul întâi. Și a luat premiul întâi. Mi s-a părut atât de fabulos, încă de la prima probă online și apoi la toate etapele.
CITEȘTE ȘI: Pianistul Roman Lopatynskyi din Ucraina a câștigat finala secțiunii de pian a Concursului „George Enescu”
Dar surprizele pot veni și pentru că repertoriile sunt foarte diferite de la o etapă la alta. În semifinală, de exemplu, au cântat un concert de Mozart. Poate fi o problemă cu orchestra, cu dirijorul — exact așa a pierdut, într-o ediție anterioară, un pianist grec, absolut fabulos, pe care toți îl vedeam la premiul întâi, dar în finală a fost o neînțelegere cu dirijorul.
Nu a fost vina lui, problema a venit de la dirijor, dar, cu toate astea, l-a costat premiul. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla.
