Marie-Ange Nguci este cea mai tânără membră a juriului secțiunii Pian a Concursului Internațional George Enescu 2026, dar în ciuda acestui lucru are o experiență consistentă atât ca muzician, cât și ca dirijor.
Născută în 1997, a intrat la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris la doar 13 ani și a lucrat cu unul dintre cei mai mari profesori ai lumii, Nicholas Angelich. A câștigat primul ei concurs important la 14 ani, iar de atunci a concertat pe scene de prestigiu din Europa și Statele Unite. Are un doctorat în muzică în curs și a studiat și dirijat orchestral, la Viena.
În interviul oferit Buletin de București, Marie-Ange Nguci vorbește despre identitatea ei dublă, albaneză prin naștere și franceză prin educație, despre influența decisivă a fostului ei profesor, de la care spune că a moștenit nu doar o bază muzicală, ci și o perspectivă umană.
Fiind mai apropiată ca vârstă de concurenți, Marie-Ange Nguci a explicat că are empatie față de aceștia, în condițiile în care înțelege mai bine cum arată industria muzicală pentru generația ei. „Industria muzicală s-a schimbat mult, lumea a evoluat, iar cineva care și-a început cariera în urmă cu patruzeci de ani nu a trebuit să înfrunte aceleași provocări pe care le înfruntă astăzi un tânăr interpret”, a declarat tânăra pianistă.
În discuția cu Buletin de București, Marie-Ange Nguci remarcă faptul că un concurs este doar „un instantaneu”, nu o definiție a valorii unui muzician, iar câștigarea unui premiu nu este o realizare supremă, ci o poartă de intrare spre oportunități, miza reală fiind traiectoria pe termen lung, nu rezultatul imediat.
Buletin de București: V-ați născut în Albania, apoi v-ați mutat în Franța pentru a continua studiile muzicale. Cum ați descrie această identitate dublă, franco-albaneză? Ce ați păstrat din copilăria petrecută în Albania?
Marie-Ange Nguci: Cred că este o întrebare foarte interesantă, pentru că suntem toți produsul experiențelor noastre, păstrăm lucrurile importante din rădăcinile noastre, dar păstrăm și câte puțin din fiecare loc prin care am trecut, din fiecare întâlnire.
Am avut norocul să lucrez în Franța, la Paris, și asta mi-a deschis un capitol nou și interesant în muzica franceză, în cultura franceză, atât din perspectiva celui care ascultă muzică, dar mai ales a celui care compune muzică, ceea ce a fost foarte interesant. Am avut ocazia să studiez și la Viena, și în Statele Unite.
Prin urmare, cred că ducem mereu cu noi o mică bucată din locurile în care am studiat, din țările în care am trăit, rămânând, în același timp, foarte legați de rădăcinile noastre, pentru că acolo este sursa, acolo este sămânța plantată la început, pe care ajungem s-o dezvoltăm de-a lungul vieții.
La doar 13 ani, ați fost admisă la Conservatorul din Paris, la clasa lui Nicholas Angelich. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți eleva unui asemenea maestru la o vârstă atât de fragedă?
A fost una dintre cele mai inspirante experiențe și o oportunitate specială pe care am avut-o în toată viața mea muzicală. A contat enorm pentru mine și m-a inspirat foarte mult, nu doar din punct de vedere muzical, ci și din punct de vedere uman. Ca om, Nicholas Angelich a fost o persoană excepțională. Atât vorbele lui, cât și tăcerile lui, și muzica mi-au transmis mereu ceva foarte special. Dar și povestea umană, la fel. Am fost, și sunt și astăzi, profund inspirată de amintirile din acea perioadă, ceva ce port mereu cu mine.
Ce ați păstrat din îndrumările pe care le-ați primit de la Nicholas Angelich? Ce aplicați, astăzi, în muzica dumneavoastră?
Știm mereu unde sunt aceste lucruri frumoase, simțim că le păstrăm pe toate, ne inspirăm din ele și apoi le facem ale noastre. N-aș fi aceeași muziciană astăzi fără îndrumarea lui Nicholas Angelich și îi datorez absolut tot ce-mi pot imagina. De-a lungul anilor, am încercat să fac din asta o parte din ceea ce sunt și s-o folosesc, cum spuneam, ca bază pentru muzica mea. Dar și, cum spuneam, la un nivel mai uman.
Sunteți cel mai tânăr membru al juriului Secțiunii Pian de la ediția 2026 a Concursului Enescu. Cum este să evaluați concurenți care sunt, într-un fel, apropiați de generația dumneavoastră, cu o diferență de vârstă mult mai mică decât față de ceilalți membri ai juriului?
Da, este o situație specială și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta. Apreciez acest lucru la Concursul Enescu, că organizatorii încearcă să creeze cu adevărat jurii eclectice, în sensul cel mai bun al cuvântului, cu membri foarte experimentați, consacrați, dar și cu tineri ca mine. Sunt, de asemenea, reprezentanți foarte interesanți ai industriei muzicale, programatori, directori, agenți. Cred că asta aduce un spectru foarte larg de viziune și de percepție asupra a ceea ce înseamnă, astăzi, să fii nu doar pianist, ci și un artist complet.
Pentru mine este foarte interesant, pentru că, venind din generația concurenților, mă identific foarte mult cu ei, mă simt mult mai apropiată de ei, empatia este diferită atunci când cineva este mai apropiat ca vârstă de tine.
Industria muzicală s-a schimbat mult, lumea a evoluat, iar cineva care și-a început cariera în urmă cu patruzeci de ani nu a trebuit să înfrunte aceleași provocări pe care le înfruntă astăzi un tânăr interpret.
Trecând eu însămi prin acești pași recent și navigând prin lumea muzicală de astăzi, am avantajul de a le transmite o abordare foarte practică cu privire la ceea ce înseamnă să fii muzician în prezent. Și este o experiență pe care sunt fericită s-o pot împărtăși și s-o transmit mai departe.
Credeți că este mai greu să fii muzician astăzi decât în trecut?
Nu. Cred doar că este foarte diferit, este un proces foarte diferit. Pentru că acum avem un acces mult mai mare la mass media și social media, este o abordare foarte diferită, nu sunt aceleași provocări, nu se cer aceleași lucruri de la un tânăr muzician.
CITEȘTE ȘI: 819 tineri din 58 de țări s-au înscris la Concursul Enescu 2026. Dublu record istoric la ediția aniversară
Totuși, astăzi este mai ușor să călătorești, să participi la concursuri internaționale. De exemplu, la ediția de anul acesta a Concursului Enescu, a fost un record de concurenți, peste 800 din 58 de țări. Cred că ăsta poate fi un avantaj al lumii actuale: poți călători mult mai ușor decât în urmă cu 40 de ani, când țări ca ale noastre, România și Albania, din blocul sovietic de odinioară, erau închise. Acum sunt mai multe oportunități.
Da, este absolut adevărat că sunt mult mai multe oportunități și că există un acces mult mai mare la informație. Înainte, ca să cauți informații despre un compozitor, de exemplu, trebuia să te duci la bibliotecă, să găsești cartea potrivită, s-o citești. Acum ai motoare de căutare extraordinare, internetul, YouTube.
Înainte, trebuia să te duci la un magazin de discuri și poate să-ți permiți un CD sau maximum două, iar acum apeși pe YouTube sau pe Spotify și ai acces nelimitat la informație, la alte interpretări, la tradiție, la repertoriu, nu doar la muzică de pian sau orchestrală, ci și la arte, în general.
Există o disponibilitate incredibilă de conținut și pentru mine asta este absolut fascinant, îți dă șansa să faci ceva bun din toată această informație.
Suntem la finalul Concursului Enescu de anul acesta. Cum evaluați nivelul concurenților de la secțiunea Pian?
Nivelul a fost foarte ridicat, și, mai ales, cred că fiecare a adus propria lui voce. Fiecare a devenit o piesă, o mică bucată dintr-un puzzle mare care este concursul în întregime, ca un eveniment mare, nu doar ca ceva competitiv, ca o întâmplare globală, desfășurată pe parcursul a o săptămână și jumătate.
Am fost impresionată să văd că de la o vârstă foarte mică concurenții au deja propria imagine, propria voce, propria personalitate, propria prezență, a fost foarte emoționant să văd asta.
Cine este Marie-Ange Nguci
Pianista Marie-Ange Nguci s-a impus ca una dintre cele mai importante tinere soliste ale momentului, captivând publicul cu abordarea arhitecturală și puterea vizionară a interpretărilor sale.
Anul acesta, Marie-Ange Nguci a fost numită artistă în rezidență la Radio France, apărând alături de Orchestre Philharmonique de Radio France și Orchestre National de France, sub bagheta dirijorilor Cristian Măcelaru și Simone Young, și prezentând recitaluri și programe de muzică de cameră pe tot parcursul anului.
În ultimii ani, Marie-Ange Nguci a interpretat un repertoriu extins alături de orchestre de renume precum NHK Symphony Orchestra, Rotterdam Philharmonic Orchestra, Konzerthausorchester Berlin, Orchestre de Paris, BBC Symphony Orchestra, Sydney Symphony Orchestra, lucrând cu dirijori precum Paavo Järvi, Fabio Luisi, Stéphane Denève, Alan Gilbert, Mirga Gražinytė-Tyla.
În Franța, colaborează regulat cu ansambluri precum Orchestre de Chambre de Paris, Orchestre National de Lyon și Orchestre Philharmonique de Strasbourg. De asemenea, a fost numită artistă în rezidență al Orchestrei Simfonice din Basel pentru sezonul 2023-2024 și a fost artist asociat al Filarmonicii Arturo Toscanini din Parma.
După un debut unanim aclamat de presă la prestigiosul Festival de la Roque d’Anthéron, Marie-Ange Nguci a fost din ce în ce mai des văzută dirijând sau realizând conducerea muzicală de la pian – o abordare bazată pe colaborare și un format de concert care îi sunt dragi și se potrivesc personalității sale artistice.
Crescută în Albania, Marie-Ange a fost admisă la Conservatorul din Paris la vârsta de 13 ani, la clasa lui Nicholas Angelich. A studiat dirijatul orchestral la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena și, la vârsta de 18 ani, a fost admisă la studii doctorale în muzică la Universitatea din New York. Deține, de asemenea, un master în management cultural. (sursa)
Credeți că un concurs de acest fel poate și să facă rău unui tânăr muzician? Credeți că stresul sau dezamăgirea de a pierde le poate afecta evoluția?
Dpinde foarte mult, cum spuneam, de accesul la cultură și la mass-media. O competiție este un instrument și ce contează este ce faci cu acest instrument, cum îl faci al tău.
Cred că atunci când intri într-un ßconcurs, ar trebui să fii pregătit, mental, să-ți înfrunți fricile, să-ți înfrunți emoțiile și, în cele din urmă, să faci față atât succesului, cât și respingerii.
Dar, pentru mine, un concurs este ca un instantaneu, un moment foarte scurt, care nu te poate defini, cu adevărat, ca muzician la nivel global. Chiar dacă iei un premiu la un concurs, nu este o realizare supremă, ci doar o poartă de intrare către altceva, către oportunitățile care îți sunt oferite ca urmare a respectivului premiu.
Nu este vorba, exclusiv, despre a fi cel mai bun muzician de astăzi, ci despre a deveni cel mai bun artist peste treizeci sau patruzeci de ani.
Pentru mine ăsta este lucrul cel mai interesant când vine vorba de artiști, nu doar rezultatul imediat, ci și traiectoria. Concursurile sunt extraordinare prin faptul că îți permit să fii auzit, să fii văzut, sunt o platformă prin care oamenii ajung să te cunoască, să știe cine ești. Și felul în care gestionezi sentimentele care vin cu asta este, la rândul său, ceva ce se schimbă odată cu experiența, și ceva care te poate ajuta să înțelegi și să crești mult.
O altă membră a juriului secțiunii Pian, Dana Borșan, mi-a declarat că simte că, în lumea de astăzi, este foarte greu să faci o carieră de muzician de nivel înalt fără să câștigi o competiție internațională. Sunteți de acord cu această idee?
Depinde foarte mult ce faci cu premiul obținut. Cred că tocmai am ieșit dintr-un deceniu de hiper-specializare, în care trebuia să te specializezi într-o singură zonă și să devii un fel de reper în repertoriul sau formatul ales. Acum, avem nevoie de artiști polivalenți, compleți, și mult mai disponibili, uneori în timp scurt, pentru spectacole cu puține repetiții sau cu un repertoriu foarte diferit.
În plus, dacă cânți un anumit repertoriu la un concurs, va fi deja pe internet, cu interpretarea ta, așa că organizatorii vor vrea să te asculte cântând altceva, altfel oamenii nu mai vin la concert, pentru că îl pot urmări de acasă.
Asta înseamnă că tinerii muzicieni se confruntă cu provocări diferite, care au și legătură cu felul în care gestionează ce se întâmplă după concurs. Și cred că ai nevoie de o poartă de intrare în lumea muzicii, să te cunoască oamenii, fie o înregistrare, fie o competiție, fie faptul că înlocuiești pe cineva într-un context important sau nu, fie invitația unui dirijor.
Toate astea sunt porți de intrare, șanse care îți sunt date. Dar apoi depinde doar de tine să faci ceva bun din acestea și să continui să te dezvolți de-a lungul anilor și al experiențelor.
Concursul Enescu a introdus, anul acesta, un format nou, „Play&Conduct”, în care solistul este și liderul artistic al ansamblului, fără un dirijor. Cum priviți acest experiment, mai ales că ați studiat și dumneavoastră dirijatul, la Viena?
Pentru mine, este ceva ce îmi place să fac și cred că este foarte relevant pentru un anumit repertoriu, pentru că poți crea, cu adevărat, o abordare colaborativă din punct de vedere artistic, mult mai coerentă, care ține mult mai mult de ascultarea reciprocă, de comunicarea neverbală, de reactivitate. Așa se dezvoltă o serie de calități extrem de importante în procesul de a face muzică, în repetiții și în spontaneitatea concertelor.
Este ceva ce îmi place în mod deosebit să fac și cred că este foarte important ca concurenții să cunoască această experiență, pentru că învață multe despre ei înșiși, despre procesul de a face muzică, despre posibilitatea de a face mai multe lucruri deodată, dar și despre nivelul de cunoaștere cerut: cunoașterea partiturii, a muzicii, a părților individuale ale fiecăruia, și o viziune de ansamblu asupra arhitecturii piesei.
Cere, deci, un nivel diferit de pregătire, un alt fel de ascultare, care merită să fie luată în serios. Este foarte interesant și foarte important și nu e ceva ce poți improviza. Poți exersa acasă, dar să ai, cu adevărat, șansa să încerci asta pe scenă, cu o orchestră, în timpul concursului, este extraordinar, înveți mult.
Și speram că unii concurenți vor spune „Nu am mai făcut asta până acum și mi-a plăcut mult, aș vrea să o fac din nou” și ar fi o realizare frumoasă să știu că le-am transmis puțin din pasiunea mea pentru acest tip de muncă.
Credeți, totuși, că acest format – solist și dirijor în același timp – ar putea însemna că, în viitor, nu mai este nevoie de un dirijor?
Nu cred, pentru că, în primul rând, a cânta și a dirija în același timp nu s-ar potrivi oricărui repertoriu. Există concerte din anumite perioade istorice scrise chiar cu ideea că interpretul va coordona orchestra singur. Așa erau menite să fie cântate acele lucrări încă de la origine, cu o parte de improvizație, într-o abordare mult mai colaborativă, mai globală față de o orchestră care acompaniază un solist. Sau invers, toată lumea lucra spre același scop, adică să dea viață și formă piesei.
Prin urmare, este foarte relevant în acel context.
Dar nu poți fi bun la absolut totul. A fi un dirijor competent cere ani și ani de pregătire, un tip de dedicare foarte diferit, și nu poți fi în același timp pianist profesionist cu normă întreagă și dirijor profesionist cu normă întreagă. Nu cred că dirijorii vor deveni, la un moment dat, inutili.
Cred că s-ar pierde și o calitate a muzicii făcute împreună, a adăugării de voci în ansamblu, și există repertorii pe care pur și simplu nu le poți controla de la claviatură. Cred că va exista mereu o colaborare foarte importantă și esențială între dirijori și soliști, iar relevanța formatului solist-dirijor depinde, de fapt, de repertoriu.
Este prima dumneavoastră vizită la București?
Da, este prima mea vizită în România și sunt foarte fericită de asta.
Ați avut timp să descoperiți puțin din București, în timpul Concursului Enescu?
Nu foarte mult, dar am dorit să descopăr puțin din împrejurimi și simt, cu adevărat că mă aduce înapoi la rădăcinile mele. Este foarte, foarte important pentru mine, uneori, să simt că lucrez, dar în același timp mă și simt ca acasă, într-un fel. Așa că înseamnă mult pentru mine.
