Fierbe Facebook-ul în acorduri de Twin Peaks! Ajuns la trei luni de mandat, Primarul General culege niște „low hanging fruits”. Subiectul săptămânii în bulă e „graffiti”, care, în opinia unei „majorității” greu de cuantificat, face orașul să arate deplorabil, poate abandonat, poate neiubit. Înțeleg de ce, doar am pozat și eu atâtea și atâtea inscripții scandaloase care zac pe pereți de ani de zile.
Pe de altă parte, am și fost implicat activ în cultura graffiti din Bucureștiul anilor 2000. Erau, fără să-mi dau seama, începuturile carierei mele de „hate something, change something”. Nu-s neapărat un graffer pocăit. Doar vreau să nuanțez un pic pătimașa dezbatere publică cu perspectiva mea care acoperă, cumva, ambele tabere.
Pro sau contra graffiti?
E o întrebare capcană, prost formulată, căci înainte de a răspunde, trebuie să punem o ramă, ca la tablou, dezbaterii (care cred că este mai ales despre aspectul de legalitate al artei) și să facem niște precizări de terminologie.
Hai, așadar, să vedem ce înțelege fiecare prin graffiti. Dacă pentru tine graffiti = murdărie și/sau vandalism, atunci e destul de clară dezbaterea – cred că mulți dintre noi, chiar și fani ai artei stradale, am opta mai degrabă pentru un oraș curat decât pentru unul cotropit de inscripții.
OK, poate nu chiar un oraș aseptic (că are și „beautiful decay” farmecul său, până la un punct), dar, orișicum, mai puțin decrepit decât arată centrul Capitalei acum. Cât despre vandalism, desigur, ținem mult la bunurile noastre și nu ne place când cineva ni le strică. Din păcate, încă nu ne-am însușit pe deplin orașul, de aceea avem proprietari care lasă de izbeliște pereți mâzgăliți de peste 10 ani, la fel cum avem autorități locale care lasă gropi sau șine de tramvai să devină monument istoric al indolenței.
Whataboutisme: Sigur, un oraș mai puțin decrepit înseamnă un oraș care se respectă, cu semne mai mici sau mai mari de respect, de la gesturi mici precum deszăpezirea trotuarului din fața casei până la proiecte ample care să ducă la mai puține clădiri care cad pe noi, căci doar trăim în capitala cu cel mai mare risc seismic din UE (sau mai puține noxe care ne intră zilnic în nări). Am tot văzut și acest contraargument (cu care-s parțial de acord), cum că Primăriei îi arde mai degrabă de formă în loc să prioritizeze consolidarea clădirilor cu risc seismic.
Totuși, să aplaudăm intenția de a curăța orașul, care trebuie citită în contextul celorlalte acțiuni recent întreprinse – ridicarea unor forme de publicitate stradală ilegale sau a unor mașini parcate ilegal.
Cine scrie pe pereți?
Lumea pe care o văd comentând pe subiect e împărțită pe din două, dar nu în mod egal. Majoritatea pare a fi de acord că orașul merită curățat de toate… să le zicem, generic, mâzgăliturile, deși în categoria mâzgălituri ar intra (chiar dacă mulțimile nu prea se intersectează), inscripții făcute de:
1. Grafferii care se revendică din cultura omonimă și își răspândesc pseudonimul prin
o tag-uri (semnătură simplă, a cărei realizare durează câteva secunde)
o throw-up-uri (litere mai mari, cu contur și umplute cu o culoare sau alta, a căror realizzare poate dura câteva minute)
o piece-uri (lucrări mai mari, mai complexe, cu litere mai abstracte, sau chiar fără litere, a căror execuție poate dura multe, multe ore)
Desigur, există manifestări artistice care vin sub formă de stencil-uri (șabloane) și stickere.
2. Ultrași, care-și marchează ocazional teritorii cu numele brigăzii și mesaje de dulce pentru rivali.
3. Activiști, fie că-s pro-Palestina, pro-LGBT sau anti-avort, anti-romi sau anti un partid politic sau altul. E de regulă multă ură și frustrare aici.
4. Prăjeli devenite legende urbane de tip „jos cu staniștii care ne conduc” (sau, ca să fac o referință mai de pe vremea mea – „Malone M*istul”)
5. Puștii care-și lasă profilul de Instagram sau TikTok pe pereții stațiilor de metrou
Uneori avem veritabile dialoguri pe pereți.
Dincolo de majoritatea care strigă „huo, jos graffiti” (fără să facă distincția mulțimilor enumerate mai sus), mai e și o minoritate artistică, activistă, care încearcă să îl tragă de mânecă, mai mult sau mai puțin subtil, pe domnul Ciucu.
Să-i spună că nu e înțelept să pună în aceeași găleată de „graffiti” toate aceste cinci mulțimi care rareori se intersectează și au motivații & obiceiuri diferite. Poate că ce au în comun sunt faptul că trăiesc la periferia societății și sunt priviți ca niște ciudați, de neînțeles.
Dar e și nevoie de oleacă de curiozitate ca să-i înțelegi.
Iată cum arată niște colaje cu mâzgălituri din toate categoriile de mai sus. Uneori se colează în mod natural pe pereți. Dar cu siguranță putem vedea că-s diferite.
Care-i soluția? Dar care e, de fapt, problema?
Dacă ștergi (constant) pereții nu rezolvi mare lucru. Nici dacă aplici legea (căci da, avem cadru legal, neaplicat ca multe alte legi) nu-i sperii pe „vandali”. Ei văd lucrurile altfel, nu se complică foarte mult cu astfel de aspecte lumești. Uneori, mai rău îi îndârjești, dai de unul care o să zică „challenge accepted”.
Soluții avem, dar să ne asigurăm că am identificat corect problema – și în cazul de față mi se pare că-s mai multe probleme, deci e nevoie de mai multe soluții. De asemenea, ca să rezolvi o problemă la modul profesionist, trebuie să îi înțelegi cauzele, adică să plonjezi un pic în dedesubturile problemei, să-ți sufleci mânecile, să faci niște research, să vorbești cu cei ce se pricepi (deci bravo pentru organizarea dezbaterii și bravo și celor care au participat). Cine știe, poate problema se va transforma într-o oportunitate pentru oraș.
Înțeleg perfect frustarea proprietarilor. În orașul cu motto-ul neoficial „Atenție, cade tencuiala”, e supărător să fii gospodar, adică să ai un zid proaspăt tencuit și proaspăt revopsit pe care să apară, după câteva săptămâni, un tag. Am pățit-o la sediul Funky Citizens, m-am supărat, îți cam taie elanul, normal. Chiar dacă acum 25 de ani eram poate eu cel ce mâzgăleam astfel de pereți. Deh, oamenii se mai schimbă, se mai domesticesc.
Ce îi împinge pe oameni să tagheze, adică, conform legii, să vandalizeze proprietatea altcuiva? Fac această activitate riscantă pentru adrenalină, că știu că riscă să o îmbulineze dacă vor fi prinși? O fac din ego, pentru faimă și the wow factor? O fac din plictiseală, din spirit de frondă, dintr-un soi de boală, din dorința de a aparține și de a se afirma într-o comunitate? Câte puțin din fiecare, clar.
Salut, eu sunt Yoz. Cum (și de ce) m-am apucat și lăsat de „graffiti”.
Ăsta era tag-ul meu devenit poreclă (unii-mi zic și astăzi așa), inspirat de o emisiune omonimă ce rula pe Eurosport (acronim pentru youth only zone). Am fost artist și activist. Am intrat în liceul Coșbuc în anul 2000, liceu foarte liberal și deschis la nou (apropo, văd că tot încearcă unii profesori conservatori să-i taie spiritul, hm, neplăcut). Fără să-mi dau seama și fără să știu neapărat ce-i aia, m-am apucat de graffiti, c-am nimerit în bancă cu Task, care deja practica (cu talent, spre deosebire de mine) acest sport de ceva ani, tot inspirat de cultura graffiti-ului din Coșbuc.
Cu siguranță știam că e graffiti-ul e cool, era hipstereală maximă înainte să existe termenul de hipster. Desigur, noua mea îndeletnicire venea natural. Mă apucasem și de ascultat muzică rap cu un an înainte, iar graffiti-ul era unul din cele patru elemente (acum depinde cum numeri, unii – vezi KRS-ONE – zic că ar fi mai multe), alături de breakdance, DJ-ing și MC-ing. Ce să mai, se adăugau noi elemente identității mele de om creativ – doar cochetam cu scrisul de prin școala primară.
Da, mergeam la cenaclu literar, aveam idei în cap, trebuia să mi le exprim, experimentam cu diverse forme de astfel de expresii artistice. Partea de ilegalitatea nu mă preocupa prea mult (ba chiar făcea totul mai palpitant, să zicem). Mai degrabă îmi pasă de cum puteam revendica spațiul public, cum să deturnez advertising-ul stradal în ceva personal. M-am băgat și-n diverse experimente, precum romanul colectiv Graffiti Files (apărut în 2003 la editura Paralela 45), născut pe un forum.
Pe vremea mea existau deja crew-uri precum UCB sau NPA, care aveau în componență legende urbane cu mult street credibility precum ERPS, Sage sau Science, ale cărui throw-up-uri erau prin tot orașul (na, c-am mai introdus un termen în dezbaterea publică, dincolo de tag).
Se strângea lumea la Romană, la ieșirea de la metrou dinspre KFC și socializa, că deh, n-aveam Instagram, ne tagam offline. Dădeam un tag, fumam o țigară, vorbeam o vorbă, ne plimbam pe Magheru până la TNB, unde se strângeau punkerii și skaterii. Am amintiri plăcute cu raite prin oraș alături de o duzină de oameni, cu tuburile prin ghiozdan și markerele în buzunar. Te simțeai puternic la umbra mulțimii, bănuiesc că așa se simt și băieții din brigăzile de ultras sau oamenii care merg la concerte și se contopesc în mulțime.
CITEȘTE ȘI INTERVIU | Povestea „muralului-cult” de pe casa cu graffiti din strada Arthur Verona
Stăteam la McDonalds-ul de la Romană trăgând de un suc și poștind o coală de hârtie pe care fiecare desena câte o literă – Schița de Vineri parcă-i ziceam.
Fără dubiu, era o comunitate atractivă, în care voiai să fii. Dar trebuia să fii for real, să-ți găsești stilul. Nu puteai să fii toy, adică faker, să atârni doar de dragul statului. Nu, nu, trebuia să reprezinți 🙂
Poate că graful a fost un „gateway drug”, dar către ceva bun. Graferii anilor 2000 și cei din jurul lor au ajuns, în timp, arhitecți premiați, cântăreți bogați, designeri, producători de cinema sau artiști vizuali foarte talentați. Unii au rămas dedicați artei și au dus-o la alt nivel, precum Cage și al său Sweet Damage Crew. Alții s-au lăsat de meserie și au absolvit Politehnica sau Medicina. Alții au rămas hardcore și s-au dedicat pictatului de trenuri și metrouri. Mulți au rămas în industriile creative, într-un fel sau altul.
Cariera mea de stradă a fost scurtă. Am contribuit la niște piece-uri (iată al treilea termen din terminologia graffiti, după tag și throw-up, pe care trebuie să-l reținem) în Circuri ale Foamei, astăzi respectabile parcări de mall-uri, prin Rahova sau Berceni.
Noroc că profesorii din Coșbuc au avut înțelepciunea să canalizeze energiile creativo-distrugătoare în ceva pozitiv. Eram clasa a 11-a, purtam pantaloni largi de tot și aveam fițe-n cap. Chiuleam de la ore, lăsam mesaje de genul „Stăpân caut sclav. Semnat – America” prin liceu. Odată am mâzgălit „Revoluție” cu spray-ul pe un perete în timp ce chiuleam de la ore și așa am ajuns în biroul doamnei directoare. Care ne-a întrebat ce vrem să facem noi, de fapt, ce urmărim?
Luat prin surprindere pentru că eram luat în serios, am venit cu ideea de a face o revistă. Neoficială, pe bune, a liceului. Așa s-a născut revista inițial anti-sistem pe nume „Oricum” – printată într-un singur exemplar și apoi xeroxată din bani de chetă (azi îi zice „crowdfunding”). Câți bani strângeam, atâta tiraj aveam. Îndemnul de pe coperta revistei era „citește și dă mai departe”. Cel mai mic tiraj a fost de 7 exemplare, dar e OK, tot era câte unul / clasă. Revista s-a metamorfozat, după absolvirea liceului, în business care reprezenta interesele tinerilor și mai apoi într-o asociație care-și propunea lucruri mărețe (și care încă dăinuiește azi).
M-am lăsat rapid de graf, că mi-am dat seama că n-am talent și nu pot desena, chiar dacă ajunsesem să schițez decent pe partea de lettering (hopa, alt cuvânt din jargonul graffiti), adică pot să-ți deformez niște litere dacă-mi dai o coală, un pix și o ședință plictisitoare în timpul căreia să mâzgălesc te miri ce.
Am ales să susțin mișcarea artei în spațiul public în alte feluri, documentând-o, explicând-o public și reprezentând-o cum am putut. Mă bucur c-am putut face parte din acea mișcare, la fel cum mă bucur când mă întâlnesc întâmplător pe stradă cu tovarăși din acele vremuri și ne salutăm respectuos. Sau când am ocazia să contribui la înfrumusețarea pereților blocurilor gri lăsate moștenire de Ceaușescu în orașele patriei.
Ce zice legea?
Pe la mijlocul anilor 2000 ne-am lărgit orizontul de la graffiti la artă urbană, termen care incorporează și stickere, postere (paste-ups) și alte instalații (mai ține cineva minte coconii lui Gorzo sau contururile de Dacii ale lui Vlad Nancă?). De peste zece ani a explodat arta murală (observați cum se schimbă termenii) în România. Lucrări mari, legale, pentru care, da, legea cere autorizație de construcție (AC).
Tot de necesitatea obținerii AC se plânge și domnul Ciucu când spune că nu poate interveni pe pereții proprietate privată pentru a înlătura tagging-ul. Poate că, în loc să declare, populist, război graffiti-ului, ar face bine să asculte ce i s-a spus la dezbatera organizată, să înțeleagă nuanțele problemei și să-și folosească puterea dată de votanții săi (inclusiv subsemnatul) astfel încât să convingă Consiliul General de importanța artei stradale pentru potențialul turistic al orașului, de pildă.
Cum ar fi, de exemplu, să dea o hotărâre pe modelul celei din Băcau (unde festivalul Zidart a schimbat fața orașului), hotărâre care să înlesnească prezența artei în spațiul public. Cu siguranță că de o astfel de hotărâre s-ar bucura și Arcub, care organizează Spotlight și alte evenimente care includ instalații artistice în spațiul public. Idei sunt grămadă, voință să fie, căci execuția e anevoioasă și complicate sunt căile politicii.
S-or găsi și fonduri, dacă s-o mai găsi și un rost artei care tatuează pereții orașului. Important e să trecem de la politică făcută cu securea la politici culturale făcute cu cap, modern.
Și să fim naibii flexibili în idei, căci știm noi cine are doar certitudini.
