Avantajul zilelor răcoroase de vară din periferia Capitalei e că poți lucra din grădină și poți urmări cu atenție toată ulița. Cine vine, cine pleacă, mai ceva ca o babă-satelit din vremurile bune. Ce se mai întâmplă în complexul imobiliar format din două case care se construiește peste drum. Cuprinsă de importanța muncii de la distanță, nici nu am observat Dacia albă din care a coborât un domn la vreo 22 de ani cărând o tabletă și care încerca de zor să găsească o sonerie la o casă unde nu există niciuna. Noroc că am câine care e mai bun ca orice alt avertizor.
Îl văd, îmi zic. „E de la primărie sigur, a venit să-mi verifice ucrainenii. Nu le-a fost de ajuns telefonul de săptămâna trecută!”
- Bună ziua! De la Direcția de Asistență Socială Ilfov sunt. Aveți ucraineni?
- Am?
- Și copii?
- Și copii!
- Nu am venit să vă iau copiii.
- Nici nu aveți cum! Dar, na, puteți încerca!
Haha, râde domnul.
- Stați să deschid poarta, să nu vorbim prin ea!
Ies frumos la poartă. Îmi spune că face ceva recensământ al copiilor ucraineni. Îl întreb dacă vorbește engleză și îl pasez la prima ucraineancă. Mă duc să o chem pe a doua, cu tot cu adolescenta care o însoțește, suficient de mari să vorbească în numele lor.
Când mă întorc, deja situația explodase. Ucraineanca mea îl întrebase pe om de legitimație și voia să-i facă o poză. Dacă el îi cere actele copilului, să aibă și ea dovada cu cine i le cere. Citise și foaia de i-o prezentase domnul, scrisă în rusă și română, și nu înțelegea nimic. Cineva voia să-i ia datele copilului, dar nu știa pentru ce.
Încerc să calmez spiritele. Nu aveam ce spirite să calmez. Hârtia era clară, se face recensământ, dar nu se zicea pentru ce. Avea însă un număr de unde puteam lua informații suplimentare.
- Mă duc să sun la doamna Ioniță. Ne lămurim!
Zis și făcut! Las gașca româno-ucraineană la negocieri și mă duc să sun la autoritate.
- Bună ziua.
Mă prezint și îi spun ce vreau. Începe să-mi recite hârtia.
- Doamnă, mă scuzați, știu să citesc, Vreau să-mi spuneți ce nu scrie în ea. La ce folosesc datele.
- Păi nu știm doamnă acum, în funcție de ce nevoi identificăm.
- Păi și cum anume identificați nevoile?
- Doamnă, din 400 de oameni de până acum, nimeni nu ne-a întrebat nimic.
- Doamnă, zic să fiți fericită că încă mai există un om din 400 care întreabă autoritățile de sănătate și că nu am plecat toți din țară.
- Doamnă, dar dumneavoastră cine sunteți? V-ați prezentat, dar nu am înțeles în ce calitate mă sunați.
- În calitate de cetățean al acestei țări și de gazdă pentru ucraineni.
- Doamnă, să știți că nu noi am făcut procedura asta. E treaba UNHCR, ei au făcut asta.
- Hai, doamnă, dacă era bine, era meritul statului român, dacă e prost, sunt de vină ONG-urile.
Mai continuăm vreo cinci minute, timp în care aflu că totuși, nevoie pe care le-ar avea ucrainenii ar fi colectate în tableta magică ascunsă printre foile subordonatului doamnei Ioniță. Nu după ce îmi trântește „dacă nu vreți să participați, să scrie acolo că refuzați”. Evident că m-am enervat și mai tare că așa rezolvă statul român tot. Se rezolvă, nu se poate! Reveniți altă dată!
Mă întorc la gașca unde lucrurile erau și mai aprinse. Ucraineanca mea, prima, îi spunea domnului de la Protecția Copilului că aplicația aia de care zice el și scrie în hârtie nu există. Că a verificat siteurile și aplicațiile și nu există așa ceva. Deci, domnul minte!
O calmez puțin și îi zic domnului Daniel să dea drumul la aplicație, că ne lămurim acolo.
- S-a blocat!
- Dă-i restart, zic ucrainencele mele unison!
- Nu merge să-i dau restart, se oprește doar când i se termină bateria.
- Superb, zic! Dar cum vă trimit așa? Poate găsiți niște nebuni ca noi…
- Ce să facem, doamnă. Mie mi-au greșit și sexul pe hârtia asta, scrie doamna Daniel…. Vă dați seama cum mă simt când vin și citește cineva cu atenție?
Îmi calmez ucrainencele, ÎI dăm domnului Daniel CNP-urile românești ale copiilor, datele când au ajuns în țară și locul prin care au intrat.
Cam astea erau necesitățile pe care le cere statul român. Ucrainencele mele se retrag în casă, nu înainte de a fotografia numărul mașinii.
- Asta e tot?
- Eh, trebuia să văd și dacă sunt într-o situația de pericol?
- Aham! Și sunt?
- Haideți, doamnă!
Îmi ia si mie datele, îi dau si CNP-ul, numărul de telefon. Schimbăm două vorbe despre pastila de iod și pleacă. Ce fericire! Eram ultima casă!
Epilog!
70% intre copiii ucraineni care au intrat în România au mai puțin de 14 ani, iar România este a doua țară ca număr de ucraineni care au cerut protecție temporară. O analiză a „Salvați Copiii România” realizată pe 1178 de cetățeni ucraineni din care 87% reprezentanți legali or rude ale copiilor refugiați în Ucraina și aflați în România arată nevoile pe care ucrainenii le resimt și nu le pot acoperi:
- 62% indică nevoia de a acoperi costurile medicale
- 55% non-alimentare: obiecte de uz imediat, casnic sau personale (îmbrăcăminte, încălţăminte) sau destinate comunicării prin telefon, alte cumpărături cotidiene.
- 46% dintre refugiaţi au problema legată de plata chiriei sau a utilităţilor pentru locuinţele în care se află în diferite localităţi ale ţării.
- 40% dintre aceştia îşi pun problema realizării de economii pentru cheltuieli neprevăzute, ceea ce ar crea un sentiment de minimă siguranţă în contextul actual al totalei imprevizibilităţi a situaţiei din Ucraina şi ţările europene.
- 32% dintre refugiaţi nu pot asigura cheltuielile destinate îngrijirii şi educaţiei copiilor cum ar fi rechizitele, tabletele şcolare ori alte lucruri specifice activităţilor recreative, părinţii ucraineni preocupându-se de integrarea educaţională a copiilor lor pe timpul verii şi pentru anul şcolar viitor 2022-2023.
- 26% ridică problema privind procurarea hranei zilnice acelaşi fiind şi procentul celor care nu pot asigura cheltuielile de transport , inclusiv combustibil ori întreţinerea maşinilor proprii.
Săracul băiat, de ce l-or fi trimis așa să întrebe lucruri atât de importante despre copii?, zise Lena mea după ce s-a calmat.
