Un city-break în luna ianuarie în Cipru nu este despre loțiuni cu factor de protecție 50, ci despre nițică matematică financiară și puțină geopolitică aplicată. Aceasta este realitatea unei escapade planificate scurt, între 16 și 19 ianuarie, când, surprinzător pentru ultimii ani, Capitala se confruntă cu o iarnă autentică. Biletele de avion low-cost către primăvara/vara de moment au costat cam cât două curse de ride-sharing printr-un București când plouă și e blocat.
O ofertă „de nerefuzat” găsită în crucea nopții, înainte de Sărbători, a deschis astfel drumul spre Larnaca, un oraș care în extra-sezon nu își ascunde cicatricile sub fard turistic. Cazarea a fost și ea în limite mai mult decât rezonabile, aproximativ 80 de euro pe noapte, un preț mediu pentru un hotel de patru stele, cu review-uri bune pentru familiști, în buricul târgului, cu mic dejun inclus pentru doi adulți și un copil.
City break în Cipru. Ritualul pelerinilor și ofertele low cost
Zborul spre Cipru a fost un eșantion sociologic al ortodoxiei românești încă de la îmbarcarea de pe Otopeni. Avionul a transportat mai mulți pelerini, mulți cu probleme vizibile de viață, coordonați din umbră de un lider octogenar. La aterizare, acesta a regizat un moment teatral.
A așteptat ca toți pasagerii să coboare și a ieșit ultimul, strategic, chiar înainte de echipaj, și le-a arătat o cruce, din ușa avionului, celor care îl filmau de pe pistă.
După paralizia momentului în care am fost prins fără să vreau, aveam să descopăr ulterior că acest gest contrastează puternic cu modestia unei culturi ortodoxe care mi s-a arătat, ca o epifanie, ulterior, în Nicosia.
Supraviețuirea pe partea stângă cu numere roșii
Închirierea unei mașini de la aeroport a costat 200 de lei pentru patru zile, cu rezervare on-line prealabilă, un preț imposibil de găsit în București sau pe litoralul românesc, indiferent de sezon. Benzina este mai ieftină ca la noi, 1,31 euro pe litru, adică undeva la 6,6 lei.
Însă prețul mic vine cu un test permanent de atenție. Volanul pe dreapta și condusul pe partea stângă necesită o recalibrare cu multă cafea a reflexelor, după decenii de șoferie „tradițională”. Mașinile de închiriat au numere roșii, cel mai probabil gândite ca un avertisment vizual pentru localnici.
Regula mea nescrisă, la care am ajuns după câteva sute de kilometri de condus prin orașe, pe autostrăzi și „județene”: cedarea priorității absolute în fața rezidenților, indiferent de semne și drepturi, chiar dacă sunt politicoși și poate prea înțelegători în trafic cu turiștii.
Mai ales că atunci când intri într-un giratoriu este cam dificil să anticipezi spontan unde vei fi tu și tirul care a intrat în același timp cu tine în intersecție, peste câteva momente. Da, ghiveci mental total, când rațiunea se luptă cu instinctul de supraviețuire sub același acoperiș.
Șantierele eterne din Larnaca și specia de Instagram
Larnaca în ianuarie este un șantier pestriț. Se repară, se demolează și se construiește haotic. Apa Mediteranei are 20 de grade, dar atmosfera este una de pustiu generalizat care vine ca un pansament pentru cineva fugit de haosul din București.
Muzeul statuilor în aer liber din Agia Napa, aflat la Est de Larnaca, oferă o perspectivă bizară asupra artei fără frontiere. Am găsit acolo sculpturi semnate de artiști basarabeni, ucrainieni și ruși, un amestec de estetică ce ignoră conflictul sângeros al momentului de la granițele României.
În portul istoric, iahturile modeste stau lângă bărci de pescuit vechi, într-un peisaj pitoresc, dar obosit. La cavernele marine am întâlnit „specia” românească de Instagram.
Un grup gălăgios, pe tocuri și în fuste scurte, țopăia pe stânci, la 12 grade, pentru fotografia perfectă, sub o briză soră cu otita. A fost cam aceeași imagine de prin Carpați, cu specia protejată de patrupede cu copite ce mănâncă legal florile de colț.
La doi pași de sculpturile naturale ale mării este monumentul naturii Crow’s Arch, un pod de piatră săpat de vânt, împrejmuit deja din cauza riscului de prăbușire.
Sârma ghimpată a imperialismului modern
Ciprul funcționează în continuare ca un „unsinkable aircraft carrier”, o definiție geopolitică ce a dospit conflictul din 1974, scaldat în sânge.
„Războiul” dintre Grecia și Turcia pentru controlul insulei, ambele țări și la acel moment în NATO, a avut loc sub privirile americanilor a căror politică externă era girată de Henry Kissinger, figură proeminentă în diplomația mondială între 1969 și 1977. Momentul de atunci a lăsat locul divizat și cu multe cicatrici care se văd și azi.
Cel mai elocvent exemplu: Nicosia este singura capitală din lume „ruptă” administrativ.
Pe drumul de întoarcere către Larnaca, dinspre Agia Napa, am ales o șosea izolată, ca să trecem prin Dekhelia, un teritoriu suveran britanic ce găzduiește și o bază militară din epoca colonială. Adică teren oficial al Regatului Unit. Apropo, cuvântul „agia/agie” există și în limba română și are legătură cu ordinea polițienească din Evul Mediu de la noi.
Sârma ghimpată este peste tot, chiar și în jurul șantierelor pentru viitoarele resorturi de lux. Imperialismul nu a dispărut, doar a căpătat forme comerciale. Acum pare că soldații de altădată sunt înlocuiți de angajați din industria ospitalității.
Granița dintre marmură și cultura ciubucului
În ultima zi, am traversat cu piciorul în Nicosia de Nord, în așa-numita Republică Turcă a Ciprului de Nord, entitate recunoscută internațional doar de Ankara.
Trecerea se face doar cu buletinul, dar cu roaming-ul oprit obligatoriu. Diferența dintre cele două zone ale aceluiași Centru Vechi este brutală. În Sud, Nicosia arată ca la Bruxelles: marmură, sticlă, steaguri UE și curățenie.
În Nord, la câțiva zeci de metri distanță, începe „cultura ciubucului”. Patrimoniul este întreținut precar, iar aerul de ghetou domină totul.
Tehnologia este și ea o armă. Cum aici nu există „o uniune” și a operatorilor de telefonie, este recomandat să închizi datele mobile, pentru a evita o surpriză pe factura următoare.
În schimb, peste tot sunt semne cu Free Wi-Fi. Însă, odată activat un VPN în zona turcească, primești de la Bitdefender o notificare de securitate, cum că faci asta pe propria răspundere și că s-ar putea să suporți rigorile legilor locale.
Am riscat, m-am conectat cu IP de Cipru, iar în mai puțin de un minut am fost banat complet, iar routerele publice au devenit invizibile. A fost suficientă pentru subconștient această situație cât să fac stânga-mprejur către Centrul Vechi al Nicosiei din Sud.
Aici, pentru o pauză de 30 de minute, prețurile sunt mai mici decât în Centrul Vechi din București, iar apa plată și gustările sunt din partea casei.
Evident, plata cu cardul, fără comisioane bancare ascunse, pentru că și în acest domeniu este mâna lungă a Uniunii Europene, cea tot hulită de suveraniștii de mușama de la noi.
Tot aici am descoperit și modestia ortodoxă, într-o biserică istorică, fără mozaic cu aur și opulența de acasă. Într-un miros discret de tămâie „originală”, câțiva oameni, pe scaune, își găseau liniștea fără boxe cu slujbe și sclipici.
Este drept, șefii bisericii ortodoxe de aici au lăsat planeta cu gura căscată în pandemie când au fost primii clerici, cred că și înaintea catolicilor, care au recomandat vaccinarea populației anti-covid și au suspendat temporar împărtășania cu aceeași linguriță.
La plecare mi-am făcut cruce mai mult de uimire decât din pioșenie.
„Acasă”, în Cipru. Nu scapi de știri nici în city break
Un city break în Cipru îți arată și inflația din prețurile în București, nu numai la combustibili. Supermarketurile de pe insulă au prețuri mai mici și la alimentele de bază decât cele din România.
Astfel, cu o planificare riguroasă, cu mic dejun bogat asigurat la trezire, patiserii cu produse locale și taverne pitorește care-ți ies in cale, o familie poate vizita inclusiv parcul cu cămile sau lacul sărat cu flamingo, fără să strângă, până să se rupă, cureaua pe două luni de zile.
Ciprul nu este o oază de liniște și siguranță absolută. În a doua zi de sejur, seara la întoarcere, am găsit o zonă de lângă hotelul nostru cu mașini de poliție și bandă galbenă.
Pentru că defect profesional, am aflat din presa locală de acolo c-a fost ceva rudimentar care nu are granițe și nici specific în funcție de zonă: taxe de protecție, refuz, pac-pac și nino-nino.
În astfel de momente, ca român, sentimentul de „acasă” devine familiar. Și aici este aceeași realitate unde autoritatea statală și instituțiile de forță, probabil la fel de parazitate de incompetenți corupți ca la noi, sunt terfelite la lumina zilei. Evident, cazul de mai sus este doar o excepție care poate că NU întărește regula.
Însă în Cipru doare mai mult și mai repede, căci turismul e o bucată consistentă din PIB și ține taxele mici pentru populație.
În fine, sarcastic vorbind, riscul în realitate ar putea fi mult mai mare, pentru că am descoperit la un moment dat acest abțibild șters, care a bulversat pe moment moldoveanul nativ din mine.
