Investigații, reportaje, interviuri, editoriale și știri de interes local
Sunday , 14 April 2024
BdB e un proiect marca Funky Citizens
Acasă Featured Sofia și Zlata, micile patinatoare ucrainence care încearcă să găsească drumul spre succes la Otopeni
Featured

Sofia și Zlata, micile patinatoare ucrainence care încearcă să găsească drumul spre succes la Otopeni

143

Mii de copii din Ucraina au lăsat în urmă cu un an familii, prieteni, profesori și au găsit în capitala României o nouă viață. Fără să știe limba, speriați și debusolați, ei încearcă să să-și găsească drumul în viață departe de casă. Buletin de București va prezenta în șase episoade nevoile copiilor ucraineni în București, orașul cu cea mai mare densitate de refugiați din România. 

Sofiia și Zlata au împlinit 11 ani pe 9 martie. Sunt două ucrainence din Odesa, campioane la patinaj artistic. Au ajuns să facă sport la recomandarea medicului de familie. Când au împlinit 2 ani, pentru că făceau pneumonie și sinuzită foarte des, medicul le-a recomandat să stea mai mult pe gheață, să li se întărească sistemul imunitar. Inițial, tatăl lor, care cochetase și el cu sportul, a fost împotrivă. Considera că patinajul artistic este un sport foarte traumatizant. La 5 ani au ajuns pentru prima dată la un patinoar pentru distracție.

După primele 10-15 minute, instructorii de patinaj care le luaseră în primire pe fete au venit la părinți și i-au îngtrebat dacă au mai patinat înainte, pentru că, chiar și pe niște patine închiriate, neperformante, și-au păstrat bine echilibrul și au început să patineze imediat. 

Tatăl gemenelor a fost atât de flatat de evaluare încât le-a permis să se înscrie la patinaj artistic.

Sofiia și Zlata și-au început oficial antrenamentele în octombrie 2017, când aveau puțin peste 5 ani și jumătate, ceea ce, spune mama lor,  este destul de târziu pentru patinajul artistic. Primele lecții le-au luat în orașul lor natal, Odesa.

„În primul lor an, noi, ca familie, nu am acordat prea multă atenție patinajului lor, deoarece sora mai mică a gemenelor, Vasylisa, era încă un copil mic”, își amintește mama lor, Maryia. 

În luna mai anul următor, fetele au trecut primele teste de patinaj artistic și s-au clasat în fruntea grupului lor și asta fără să ia lecții individuale sau fără să aibă pregătirea suplimentară pe care au avut-o alți colegi. 

„Atunci a fost momentul în care primul lor antrenor a decis de fapt să mă întâlnească oficial și să aibă o discuție pentru a mă convinge să iau patinajul artistic mai în serios. Eram foarte sceptică, deoarece suma de bani necesară pentru a crește un patinator artistic, ca să nu mai vorbim de doi, era astronomică”, povestește Mariya. 

Pe lista unui patinator profesionist intră: tabere, lecții individuale cu diferiți specialiști, pregătire fizică specială, antrenamente de sărituri în afara patinoarului, acrobații, stretching, coregrafie clasică, dans modern.

„Am decis să îmi asum riscul, chiar dacă familia mea era împotrivă. Sportul este considerat o sferă foarte riscantă care, în mentalitatea post-sovietică, înseamnă că nu există niciun viitor și niciun câștig din el după 20 de ani. Iar sportul profesionist interferează foarte mult cu studiile școlare clasice”, explică mama fetelor. 

Nu a existat niciun sprijin nici din partea școlii pentru copii. Copiii erau hărțuiți la școală pentru că lipseau de la lecții și pentru că făceau ceva diferit. A încercat să îi țină cât mai mult timp într-o școala clasică, dar în perioada Covid a fost nevoită să le mute, 

„Nu au fost dispuși să le ofere un program flexibil, la care, prin lege, sportivii au dreptul. Așa că, în familie, am luat decizia de a trece la o școală privată online, pentru a nu pierde nici la educație, nici la sport”, explică mama lor. 

După primul lor sezon de concurs, s-au clasat pe locurile 1 și 4 la nivel național într-o categorie în care copiii erau cu până la 2 ani mai mari. Al doilea sezon – s-au clasat în primii 20 de patinatori artistici de vârsta lor și ar fi trebuit să ajungă în finală.

Războiul, România, București 

Atunci a venit războiul. Fetele, mama și tatăl lor erau chiar în România, la prima competiție internațională pentru copii la o categorie mai mare decât a lor. S-au întors toți cinci de urgență acasă, pentru că cel mai mic copil rămsăsese acolo. Au înțeles perfect consecințele acțiunilor lor. 

 După o perioadă de timp în Odesa, au mers în vest, la ceilalți bunici ai lor. 

„Aceasta a fost prima noastră experiență cu trenurile de evacuare, un lucru pe care îmi doresc ca nimeni să nu-l experimenteze vreodată”, explică mama fetelor.

În vestul țării au rămas câteva săptămâni, apoi au decis să meargă în România.

„Această decizie a fost luată doar din cauza patinajului artistic, pentru a le permite să își continue pregătirea și visul. Un patinator artistic poate face multe, dar la un moment dat – gheața ESTE necesară pentru a se antrena. Antrenorul nostru a plecat la Galați în martie și a spus că directorul ne va permite să ne antrenăm acolo gratuit”, mai explică mama fetelor, 

Nu cunoștea pe nimeni în Galați și chiar și în ziua în care a trecut granția cu 3 copii nu avea nicio idee unde va dormi în acea zi. 

„Cel mai îngrozitor lucru în primele luni de război a fost granița cu Ucraina. Atât de multe femei și atât de mulți copii, și toți erau în mare parte tăcuți. Tăcerea nu este normală pentru copii. Și copiii mei au devenit mai tăcuți odată cu războiul. Și chiar și cu doar o lună de stat în Ucraina în timpul războiului – își făcuseră un obicei de a respecta regula celor 2 pereți în timpul alertelor aeriene”, își amintește Maria drumul. 

A ajuns la Galați 26 martie cu mașina, fără prea mulți bani și doar cu cât încapea într-o mașină mică. Nu știau ce îi așteaptă în România, dar, pentru a face mai ușoară experiența, s-a asociat cu o altă familie din grupul de patinaj artistic pentru a găsi împreună o cazare. 

„Am fost extrem de norocoși de fiecare dată să întâlnim cei mai amabili și mai sinceri și mai ajutători cetățeni români, care cu compasiunea lor ne-au ajutat în tot ceea ce au putut, chiar și atunci când noi nu ne dădeam seama că de fapt aveam nevoie de acest ajutor. 

Dar au fost provocări peste provocări. Părăsirea casei noastre, faptul că a trebuit să ne schimbăm obiceiurile alimentare din cauza dificultăților financiare, îmbrăcăminte limitată, o limbă nouă, lipsa intimității, lipsa familiei pe care copiii mei o iubeau atât de mult și o mamă care era o epavă. S-au certat și au plâns mult la început. Singurul sentiment de normalitate pe care puteam să li-l dau este întoarcerea la antrenamentele pe gheață, lipsa alertelor de aer și o pizza pe care am luat-o din primii bani câștigați în România”

După prima lună la Galați, s-au mutat în București pentru că patinoarul de acolo se închisese iar sezonul de la București era mai lung. Plus o ofertă de muncă pe care mama copiilor o primise în Capitală de la la o organizație de ajutor umanitar. 

În București au participat la o emisiune TV care avea legătură cu patinajul pe gheață și așa fetele au ajuns la Otopeni, să se antreneze. 

„În România, condițiile pentru patinajul artistic sunt chiar mai dificile decât în Ucraina. Accentul este pus pe hochei și nu există suficient timp disponibil care să fie programat pentru patinajul artistic. De asemenea, la Otopeni, chiar dacă patinoarul este minunat, după ce mi-am calculat costurile și am primit și o reducere, copilul meu mai mic a încetat să mai facă patinaj artistic, pentru că mi-ar fi fost imposibil să mi-l permit”, explică Maria. 

Gemenele se trezesc la 6 și la 7:30 sunt deja pe gheață după o încălzire. În afară de antrenamentul pe gheață, au nevoie de antrenament în afara gheții și de antrenament specializat pentru sărituri, precum și de coregrafie clasică. Ele improvizează.

„Când este relativ cald – copiii își fac antrenamentul în parcul Herăstrău, sau fac exerciții de sărituri în holul casei în care locuim. Este tot ce putem face mai bine, pentru că închirierea unui spațiu la o sală de sport este destul de costisitoare. În timpul verii, vecinii noștri ieșeau și le dădeau de mâncare copiilor, care mereu fie alergau, fie săreau sau săreau pentru exercițiile lor din afara gheții. Cred că au fost puțin șocați, într-adevăr”, își amintește Maria. 

Dar nu e suficient ca să performeze –  au nevoie de coregrafie clasică la bară, de dans contemporan sau de o sală de sport bine echipată pentru a-și construi fizicul sau de un spinner special pentru a-și antrena echilibru. Ar mai avea nevoie să cunoască și alte tipuri de antrenament făcute de alți antrenori. 

„În Ucraina puteam să mă bazez pe afacerea mea și să-mi fac niște planuri, dar în momentul de față simt că mi s-a luat preșul de sub picioare în cel mai important moment, când ar trebui să se fac o investiție pentru a-i face să se ridice la un nivel mai înalt. Fac tot ce pot, dar fizic nu pot să lucrez mai mult de 2 joburi și ceva freelance. Am ajuns la o limită, dar nu sunt pregătită pentru ca copiii mei, care au parcurs un drum atât de lung, să renunțe la talentul și visele lor doar din cauza unui moment nepotrivit și a unui război”

Până când toate acestea vor fi o realitate, Maria și-a propus să ajungă cu ele măcar în Slovenia, în aprilie unde ar putea să le dea din nou speranța că într-o zi  Sofiia/Zlata Korolchuk vor fi mari campioane. 

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

scris de
Oana Despa

Editor