O mare cutie roșie, banală la prima vedere, este amenajată în noua expoziție din cadrul Muzeului Național de Istorie a României. O pernă albă, o pătură împăturită cu grijă la capătul saltelei, o măsuță rabatabilă prinsă în perete, pe care stau o gamelă de aluminiu și o cană. Pereții sunt goi, vopsiți în două nuanțe de crem, fără tablouri, fără ferestre și fără obiecte care să spună că aici ar fi putut trăi vreodată cineva, chiar și pentru puțin timp.
Doar când vizitatorii se opresc în prag și rămân câteva secunde în liniște își dau seama că încăperea nu este deloc tăcută. Din pereți încep să se audă voci.
Ultimul sunet al dictaturii a fost un foc de armă
La început sunt greu de înțeles. Cineva răspunde stresat la întrebările unui anchetator. Altă voce ridică tonul. Urmează câteva secunde de tăcere, apoi din nou întrebări, răspunsuri scurte și zgomotul unui scaun mișcat pe podea.
Partea stranie este că nu se aude o reconstituire cu actori. Sunt înregistrări reale din birourile de anchetă și din celulele Direcției Cercetări Penale a Securității, realizate în ultimele luni ale regimului Ceaușescu.
În mijlocul expoziției A.REST 1989, deschisă la Muzeul Național de Istorie a României, curatorii au construit această cameră de detenție aproape la scară reală. Un fel de capsulă a timpului în care poți deopotrivă să privești și să asculți trecutul.
Pe unul dintre panourile informative din această cameră este explicat traseul înregistrărilor. Primele fragmente provin din ancheta lui Anani Horopciuc, din noiembrie 1989, când colonelii Gheorghe Burloi și Pătru Morariu îl interogau ore în șir.
Urmează vocea unei femei răpite din centrul Bucureștiului și reținută ilegal doar pentru că diplomați americani își exprimaseră intenția de a discuta cu ea.
La final se aud șoaptele a trei bărbați aflați în celula 6A, în noaptea de 21 decembrie 1989. În timp ce încearcă să înțeleagă ce se întâmplă afară, prin pereți pătrunde un alt zgomot.
În pereții exteriori, de culoare roșie, ai acestei cutii care reconstituie celula, sunt mici găuri prin care poți vedea trecutul. Înregistrări reale din timpul anchetelor securității.
Ultimele sunete înregistrate ale dictaturii
În restul muzeului oamenii vorbesc încet, dar nu pentru le-a cerut cineva, ci pentru că atmosfera îi obligă. Ca și când ar avea o frică irațională că urmează să fie târâți într-o Dacie 1310 de culoare neagră și interogați ore în șir de Securitatea lui Ceașescu.
Expoziția nu încearcă să impresioneze prin efecte spectaculoase. Nu există lumini dramatice sau decoruri elaborate, dar fiecare obiect pare să aibă o greutate care depășește materialul din care este făcut.
Un aparat foto Zenit, o pereche de ochelari, fotografii judiciare, microfoane, negative, fragmente de mobilier și echipamente vechi. Obiecte banale ale unui sistem care le folosea pentru supraveghere și control.
Puțini dintre vizitatori știu unde se afla locul pe care îl reconstruiește expoziția.
Fosta Calea Rahovei 37-39, Direcția Cercetări Penale a Securității
La câteva minute de mers pe jos de Palatul Parlamentului, pe fosta Cale a Rahovei, care a primit ulterior numele de Strada George Gerogescu, funcționa Direcția Cercetări Penale a Securității. Acolo își desfășura activitatea una dintre cele mai importante structuri represive ale ultimului deceniu comunist.
Potrivit informațiilor prezentate în expoziție, aici ajungeau persoanele acuzate de infracțiuni împotriva statului. În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, asta putea însemna aproape orice: distribuirea unor manifeste, încercarea de a organiza proteste, ascultarea posturilor de radio occidentale, criticarea regimului sau simpla intenție de a părăsi țara.
Arestul avea unsprezece celule, fiecare de aproximativ nouă metri pătrați. În unele încăpeau două persoane, în altele patru. WC-ul era doar un colț separat printr-un zid scund, care nu ajungea până la tavan, iar apa caldă se oprea după câteva minute și era disponibilă doar o singură dată pe săptămână. Toate celulele erau monitorizate, unele prin vizete, altele prin camere video.
Informatori recrutați dintre deținuți sau dintre persoane aflate temporar în custodia Miliției erau introduși în celule tocmai pentru a câștiga încrederea celor anchetați. Uneori primeau drept recompensă medicamente. Alteori cărți, hrană sau câteva minute în plus la vorbitor.
În documentele oficiale, multe dintre aceste practici aproape că nu există, dar în casetele video recuperate după Revoluție însă, ele pot fi auzite. Din întreaga arhivă video a Direcției Cercetări Penale au supraviețuit doar douăzeci și șase de casete VHS. Adică aproximativ șaizeci de ore de înregistrări.
Restul au dispărut în haosul Revoluției, iar unele au fost distruse intenționat.
Obiectele represiunii
Într-una dintre vitrine se află un aparat foto sovietic Zenit. Lângă el, o pereche de ochelari cu lentilele zgâriate, câteva fotografii judiciare și un microfon miniatural.
Aparatul foto era folosit pentru întocmirea fișelor celor reținuți. Ochelarii aparținuseră unei persoane aflate în arest și erau purtați în timpul escortării dintre celulă și camera de anchetă, pentru ca aceasta să nu poată identifica traseul sau alte persoane.
Expoziția evită senzaționalul. Nu încearcă să transforme obiectele în relicve și nici să le încarce artificial cu dramatism. Tocmai această reținere le face mai puternice. Vizitatorii se apropie de vitrine instinctiv, aproape lipindu-și frunțile de sticlă, încercând să distingă detalii pe care, probabil, nici cei care le-au folosit nu le-ar fi bănuit importante peste aproape patru decenii.
Printre cei care au venit să vadă expoziția se află și un tânăr de puțin peste douăzeci de ani. A crescut la Iași, iar de câțiva ani locuiește în București, unde urmează cursurile Facultății de Drept.
Spune că a aflat despre expoziție de pe internet și că a vrut să înțeleagă mai bine cum funcționa, în practică, sistemul represiv despre care până acum citise doar în manuale și în câteva cărți.
În facultate discută despre drepturi fundamentale, despre prezumția de nevinovăție și despre garanțiile procesuale. În fața acestei reconstituiri, toate noțiunile juridice pe care le-a învățat la facultate au însă un alt sens. Nu mai sunt articole de lege, ci oameni închiși în camere de câțiva metri pătrați, anchetați noaptea, supravegheați permanent și lipsiți de aproape orice formă de apărare.
„Am venit din curiozitate, mi-au spus despre expoziție niște colege care au făcut practică la CNSAS. (…) Când am intrat în camera aceea și am auzit vocile din anchete, îți dai seama că nu mai e vorba despre teorie, e despre oameni care erau anchetați ore întregi și ținuți într-un loc din care nu știa nimeni dacă vor mai ieși. Cred că astfel de expoziții ar trebui văzute de cât mai mulți tineri”.
Plecând de lângă vitrine, spune că cel mai greu lucru de dus acasă nu sunt imaginile, ci gândul că toate acele obiecte au aparținut unor oameni obișnuiți.
Dintr-o tiparniță clandestină la primele ziare libere
La câțiva pași de celulele reconstruite, expoziția schimbă registrul. Dacă prima parte vorbește despre mecanismul represiunii, ultima este despre cei care au încercat să îl sfideze.
Într-o vitrină sunt așezate aproape modest câteva unelte de tipograf: un culegător, o riglă tipografică gradată în puncte, litere de plumb nesortate, un rulou pentru cerneală și tiparul de probă al ziarului „România”.
Lângă ele se află o tiparniță clandestină construită de jurnalistul Petre Mihai Băcanu, unul dintre cei arestați de Securitate în 1988 după ce, împreună cu un grup de colegi de la România liberă, pregătea tipărirea unui ziar clandestin.
Obiectele par lipsite de importanță pentru cineva care nu a lucrat niciodată într-o tipografie. În România ultimilor ani ai comunismului, însă, fiecare literă de plumb și fiecare coală imprimată puteau deveni probe într-un dosar penal.
Pe un alt panou sunt fotografiile făcute după Revoluție. Într-una dintre ele, din decembrie 1989, Anton Uncu apare alături de tipografii înarmați ai Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”, în timp ce este paginat în libertate unul dintre primele numere ale României libere.
În alta, realizată în martie 1990, apar împreună cei care aveau să conducă ziarul în primii ani de după căderea regimului: Anton Uncu, Petre Mihai Băcanu, Ștefan Niculescu Maier și Mihai Creangă.
După camerele de anchetă, după vocile înregistrate pe ascuns și obiectele confiscate de Securitate, ultimele exponate nu mai vorbesc despre frică, ci despre libertatea de a tipări un ziar. Iar între o literă de plumb și primul număr al unei prese libere încape, uneori, istoria unei revoluții.
