La marginea orașului, în Nord, unde blocurile sunt înghițite treptat de copaci, se află Pădurea Băneasa, despre care am aflat recent că funcționează ca un fel de microcosmos. Pentru câteva ore, am venit să văd dacă pădurea chiar știe să-și spună poveștile, așa cum promite Asociația Parcul Natural București, care i-a invitat pe oameni să „redescopere” Pădurea Băneasa, după ce au montat panouri interactive în acest „codru străvechi”.
La intrare, primul lucru care mă întâmpină este un panou mare, colorat, care îmi explică cine locuiește aici. Arborii, în cazul de față: stejar, frasin, tei, ulm, carpen, plop, jugastru, pe numele lor mic.
Pe panou sunt fotografii, explicații și un cod QR care promite să-mi mai spună câte ceva despre locul în care tocmai am intrat.
Pădurea nu e un supermarket
În spatele panoului sunt crengi, frunze, trunchiuri căzute, mușchi, iederă și un aer care pare să fi primit ordin să circule mai încet. Se aud foarte zgomotoși în liniștea pădurii pași, biciclete, câte o voce, dar undeva, în fundal, traficul Bucureștiului își vede în continuare de problemele lui și, parcă nu mai există. Doar un vuiet stins dinspre Centura Capitalei îți amintește de ești totuși în oraș.
Mai întâi, a trebuit să aflu dacă pot să mă plimb printr-o pădure fără să mă comport ca un bucureștean care a ieșit din metrou și are în continuare impresia că trebuie să ajungă repede undeva.
Dau drumul ghidului audio.
„Sunt Alina”, spune o voce din casca din ureche pe ton terapeutic. „Înainte să mergi mai departe, încetinește puțin pasul”.
Și aici se întâmplă ceva destul de ciudat, pentru că mă opresc brusc, la comanda Alinei, despre care știu că urmează să zică o poveste împachetată cu multă grijă într-o meditație ghidată foarte interesantă și imersivă.
De mult nu mă mai oprisem din mers constrâns de altceva decât un semafor.
„Privește în jur”, continuă Alina. Mă uit în jur, respir adânc.
Ghidul continuă să-mi spună că sunt la doar câteva minute de trafic, clădiri, asfalt și grabă. Că aici las orașul în spate și intru într-o lume care funcționează după reguli mai vechi decât orașul.
Sună puțin ca începutul unui film în care protagonistul își găsește sensul vieții.
Mai ales pentru că ghidul nu încearcă să-mi transforme pădurea într-un muzeu cu vitrine. Îmi spune să mă uit, să observ lumina, să am răbdare. Să fiu atent la trunchiuri, la covorul vegetal, la diferența dintre marginea drumului, un desiș, un trunchi căzut și o poiană.
„Pădurea nu îţi arată totul dintr-o dată ca la supermarket. Are nevoie de răbdarea ta pentru a o înţelege”.
Și eu chiar mă uit. E un soi de meditație de care nu știam că am nevoie.
O meditație cu telefonul în mână, ceea ce probabil ar fi scandalos pentru orice călugăr budist, dar pentru un bucureștean este deja un extrem de mare progres.
Ce caută humus în pădure?
Pădurea Băneasa este prezentată în ghid drept ultima mare pădure a Bucureștiului și una dintre cele mai importante insule de natură din jurul Capitalei. Ideea de „insulă” a început să capete sens după minute bune de mers.
Pentru că pădurea nu este doar un loc cu mulți copaci, cam asta este, probabil, prima idee pe care ghidul încearcă să mi-o scoată din cap.
Sub picioarele mele, spune Alina, există o istorie geologică veche de milioane de ani. Înainte să fie pădure, aici au fost ape, sedimente, nisipuri, pietrișuri și straturi de lut. Solul s-a format încet, iar după ce clima s-a stabilizat, pădurea s-a instalat și ea, copac cu copac.
Bine, de fapt, Alina a spus: „Solul s-a maturizat, frunzele căzute s-au transformat în humus”. Mi se face foame, încerc să nu mă gândesc prea mult la humus. Aici doar e vorba despre unul dintre cele mai bune îngrășăminte naturale.
Lucrurile sunt mult mai complicate decât par, explică Alina.
La suprafață sunt arborii. Mai jos, arbuștii. Ierburi. Frunze. Lemn în descompunere. Microorganisme. Insecte. Tot felul de viețuitoare care nu au absolut nicio intenție să pozeze pentru reportajul meu.
Pădurea funcționează ca un oraș în care toată lumea are o slujbă. Un trunchi căzut, de exemplu, nu este neapărat „mizerie”. Este casă, hrană, adăpost și materie primă pentru alte viețuitoare.
„Data viitoare când vezi un copac bătrân sau un trunchi de arbore căzut la pământ, încearcă să nu îl priveşti ca pe un semn al dezordinii care trebuie îndepărtat”, a mai spus ghidul.
Și aici mă uit mai atent la ce am în față. Sunt trunchiuri, crengi și grămezi mari de lemn. Unele par abandonate, altele sunt tăiate. Pădurea nu arată ca o grădină urbană în care cineva vine dimineața cu grebla și se asigură că fiecare frunză își respectă locul.
Și, pentru prima dată, dezordinea începe să pară mai degrabă viață decât neglijență.
„Natura nu creşte la liniuţă, e ordonată după propriile reguli, este diversă şi plină de viaţă. În pădure, nimic important nu se pierde cu adevărat, se transformă”.
Căpriori și ciocănitori
Asta nu înseamnă însă că tot ce este aruncat în pădure trebuie să facă parte din ecosistem.
Și aici ajungem, încet, la problema cea mai omenească din pădure.
Înainte să ajung la gunoaie, însă, pădurea îmi oferă două momente pe care nicio broșură nu le poate programa.
Văd doi căpriori. Apar pentru foarte puțin timp, traversează aleea și dispar printre copaci, rapid. Nu apuc să le fac poză și încerc să nu mă supăr pe timiditatea lor.
Mai târziu, am avut impresia că aud și o ciocănitoare. Nu pot să jur, nu am văzut-o, n-am prea auzit ciocănitoare în afara desenelor animate ca să știu cum sună și, prin urmare, nu voi transforma un sunet într-o certitudine jurnalistică doar pentru că mi-ar plăcea mie să fie ciocănitoare.
Dar cred că era o ciocănitoare.
Am beneficiat de „servicii ecosistemice”
Ajung și mai adânc în pădure și un panou mă anunță că pădurea este un spațiu viu, valoros, care ne oferă răcoare, filtrează particule poluante, reține apa de ploaie, reglează temperatura, susține biodiversitatea și oferă un loc pentru sănătate fizică și mentală. M-a amuzat termenul „servicii ecosistemice”.
Merg mai departe și iar aud vocea Alinei.
„Poate vezi o veveriță, poate auzi o ciocănitoare.”
Mă uit în copaci. Nimic. Sau, mai exact, prea multe lucruri ca să-mi dau seama ce caut.
Vocea din ureche nu îmi promite că voi vedea ceva spectaculos. Îmi spune chiar contrariul. Poate nu observ nimic.
„Şi totuşi, exact asta e frumuseţea pădurii. Nu e un spectacol făcut pentru noi. Este un întreg univers, iar privilegiul nostru este că putem pentru puţin timp să facem parte din el”.
„Poți trece prin pădure în multe feluri”
Totul sună poetic, dar, evident, există mici distrageri de la această parte romantică a Pădurii Băneasa. Pe marginea aleilor apar urme ale oamenilor.
Într-un loc, niște cioturi au fost transformate în ceva care seamănă cu niște mici scăunele improvizate. Lângă ele, o sticlă. Sunt aproape sigur că PET-ul nu ar avea vreun rol ecologic.
Mai departe sunt grămezi de crengi și lemn tăiat.
Unele lucruri au, probabil, o explicație în modul în care este administrată pădurea. Nu orice trunchi tăiat înseamnă automat defrișare și nu orice grămadă de crengi este gunoi. Pădurea are nevoie de intervenții, iar arborii marcați sau lemnul rezultat din lucrări pot face parte dintr-un proces de administrare.
În timp ce mă gândesc la asta, vocea din ureche îmi spune că „poţi trece prin pădure în multe feluri. Poţi să o consumi repede ca pe un decor sau poţi să o observi, să o respecţi şi să înţelegi că intri pentru puţin timp în casa altor vieţuitoare.
Asta înseamnă să mergi pe poteci fără să laşi în urmă deşeuri, să nu rupi plante, să nu culegi excesiv fructe, flori sau ciuperci. Să nu deranjezi animalele, să nu transformi liniştea pădurii în zgomotul nostru obişnuit”.
Cartierul „îmbrățișat de pădure” sau pădurea „îmbrățișată de cartier”
Am ieșit strategic din pădure, printr-un loc măcinat de controverse. Blocurile din cartierul Greenfield încep să răsară după copaci.
Mi-am dat seama că am mers chiar pe un drum folosit anterior de locuitorii de aici ca să se dea cu mașina prin pădure. Pe același drum, livratori de mâncare intră cu scuterele gălăgioase în pădure, spre a liniști foamea locuitorilor „îmbrățișați de pădure”.
Drumul Vadul Moldovei trece prin pădure și a devenit centrul unei dispute între rezidenți, dezvoltator, autorități și cei care cer protejarea pădurii. În ianuarie 2023, Romsilva a închis accesul auto pe drumul forestier după punerea în aplicare a unei decizii judecătorești, iar problema a generat proteste, blocaje și o lungă dispută.
În 2026, povestea nu dispăruse. Din contră, disputa privind accesul auto prin pădure a revenit în prim-plan, inclusiv prin conflictul dintre Federația Greenfield și Romsilva privind contractul care permitea accesul locuitorilor pe un alt drum forestier.
Mă uitam cu un soi de milă la „cartierul îmbrățișat de natură”, care pare să aibă și el nevoie de o îmbrățișare. Are, în esență, o singură cale de acces, iar locuitorii ajung în paradoxul de a trebui să iasă din București ca să poată intra în București.
Pășesc înapoi pe asfalt și mă îndrept spre singura stație STB existentă în Greenfield. Mi-am primit meditația, chiar dacă a fost cu telefonul în mână. Iar în spatele meu, la doar câțiva pași de noxe și claxoane, un întreg univers continuă să funcționeze perfect. Fără să-i pese dacă ce am auzit chiar era, de fapt, o ciocănitoare.
