Sub un umbrar fragil, așezat ca un scut firav împotriva nădușelii de amiză, lângă un clipboard sprijinit de un stâlp încins care poartă un mesaj scris cu o cariocă stinsă: „VENIȚI SĂ NE AJUTAȚI!”, voluntarii Asociației „Ivan Patzaichin – Mila 23” își desfășoară rutina tihnită de weekend. Ei le întind bucureștenilor și turiștilor curioși o invitație pe apă, oferindu-le bărci tăcute pentru a redescoperi Dâmbovița dintr-o perspectivă inedită, departe și în același timp foarte aproape de forfota cotidiană a orașului.
Un soare care pare că a uitat că-i final de vară transforma betoanele cenușii de pe Splaiul Independenței într-un cuptor dogoritor. Sus, pe bulevardul agitat, huruitul greoi al mașinilor se amesteca cu claxoanele stridente, aruncate cu nerăbdare la prima clipă de verde a semaforului. Pe margine, trecătorii copleșiți își grăbeau pașii printre peticele de umbră rară a puținilor platani prăfuiți care mai supraviețuiesc prin centrul Capitalei.
La Debarcaderul Națiunile Unite, ritmul se schimbă radical. Am ajuns în mijlocul unei oaze de calm nesperat.
Orașul privit din oglinda Dâmboviței
„Weekendul ăsta ne revedem pe apă!”, anunță, încă din luna mai, Asociația Ivan Patzaichin.
Cum timpul pare că se duce în anumite momente doar pe apa sâmbetei, abia într-o sâmbătă după-amiază de august, m-am decis să mă alătur și eu.
La prima vedere, îmbarcarea pare un lucru simplu. În realitate, pentru un neinițiat, trecerea de pe pontonul din lemn în canotcă seamănă nespus de mult cu un act de curaj.
„Nu așa, mai întâi piciorul stâng pe mijlocul bărcii!”, m-a apostrofat unul dintre membrii echipei asociației care organizează evenimentul săptămânal.
În prima secundă în care am pășit greșit, barca a oscilat periculos, iar scenariul unei băi neplanificate în Dâmbovița s-a developat în mintea mea instantaneu: telefonul din buzunar și rușinea publică sub privirile trecătorilor de pe pod. Mai ales că aș fi fost obligat să scriu și despre asta și cine știe cum ar fi arătat titlul de mai sus.
Cu vesta roșie de salvare strânsă pe piept și pagaia ținută nesigur în mâini, instinctul de conservare mă face să strâng ușor din dinți.
Toată tehnica pare misterioasă. Padela trebuie introdusă perpendicular pe apă, tragerea se face din umeri, iar ritmul trebuie sincronizat.
„Mâinile mai jos, exact așa. Dacă dăm perpendicular pe apă, obținem eficiență maximă”, a explicat însoțitorul meu cu calmul omului care a văzut sute de bucureșteni tremurând la prima vâslire, ferm convins că înțeleg ceva din ce îmi zice.
După primele minute de ezitare, când îți dai seama că stabilitatea canotcii e mult mai bună decât impresia inițială, frica lasă loc curiozității și poți, în sfârșit, să te bucuri de priveliște și aventură.
Un canal de beton reinventat
Omul care ghidează și mânuiește padela cu o lejeritate de invidiat este de profesie arhitect. A absolvit Universitatea „Ion Mincu” și a profesat mulți ani, dar la final de săptămână încearcă să le arate oamenilor că Dâmbovița nu e doar canalul acela care traversează orașul.
„Toată lumea crede că e o chestie simplă: avem niște bărci, oamenii vin, se dau și gata. Dar logistica din spate e uriașă”, a explicat el în timp ce direcționa canotca spre umbra de la mal.
Bărcile sunt aduse în fiecare weekend pe o remorcă, descărcate la prima oră, spălate, pregătite și încărcate la loc seara.
Proiectele asociației își propun un lucru aparent imposibil, să schimbe percepția bucureștenilor despre râul care le traversează orașul.
„Pentru cei mai mulți, Dâmbovița a rămas în creier un canal murdar, o baltă unde se adună gunoaie. Dar apa e dătătoare de viață. În Slovenia sau Germania oamenii fac volei pe apă sau baie în mijlocul orașului. Noi încercăm să facem primul pas, să aducem oamenii pe apă, să conștientizeze că există resursa asta”.
Relația cu autoritățile rămâne însă o provocare birocratică. Pontonul depinde de Apele Române, asfaltul de mai sus de Primăria Sectorului 5, iar orice intervenție necesită un munte de aprobări.
„Uneori suntem un ghimpe în coapsă pentru ei, fiindcă înainte era liniște și pace, nu-i deranja nimeni. Acum venim noi cu cereri, cu curățenie. Când ajungem dimineața, adunăm PET-uri, spălăm vandalismul cu detergent și apă adusă de la benzinărie. Dacă vrem schimbare, trebuie să ne implicăm toți”.
E liniște pe râul dintre mașini
Mergând agale pe apă spre Opera Națională, orașul se aude altfel. Sunetul traficului este atenuat de zidurile din beton ale Dâmboviței.
Pe margini, printre crăpături, vegetația acvatică își face loc ici-colo, ca un amestec de urât și frumos.
„Aici avem noroc că e umbră. Dar mai încolo e un pescar, mergem pe dreapta să nu-l deranjăm”, spune însoțitorul râzând.
Trec pe lângă noi alte două canotci cu copii și părinți care vâslesc energic. Unii vin din curiozitate, văzând bărcile de pe Podul Calea Victoriei, alții urmăresc pagina asociației.
„Avem foarte mulți străini. Chiar mai devreme am avut trei fete din Turkmenistan. Au fost vineri, le-a plăcut atât de mult încât sâmbătă s-au întors și au mai adus o prietenă”.
Cât despre răsturnări, am aflat că incidentele sunt rare și mai degrabă comice.
„Acum două luni a căzut un tată cu fetița lui de 8 ani, pentru că s-a împins greșit cu pagaia în ponton. Fetița s-a speriat puțin, au ieșit din apă, a fost în regulă. Chiar s-au și întors să dea din nou. Cu vestele de salvare nu are ce să se întâmple”.
Echipa asociației este mereu în căutare de voluntari și gestionează un grup dedicat în care anunță viitoarele acțiuni, unde oricine dorește își poate trece disponibilitatea pentru a ajuta.
La întoarcerea spre debarcader, după ce prinzi ritmul mișcării și uiti de posibilitatea de a ajunge cu telefonul în apă, realizezi cât de mult se schimbă Bucureștiul văzut de la nivelul râului.
E o percepție unică, pe cere trebuie s-o încerce musai fiecare om care viețuiește pe malurile Dâmboviței, de la Lacul Morii și până la Glina.
Aici, în buricul târgului, blocurile de pe Splai nu mai par la fel de apăsătoare când le privești din umbra de pe apă, iar răcoarea ei face canicula de pe asfalt mult mai ușor de suportat.
„Dâmbovița Apă Dulce” nu mai sună doar poetic. Capătă aproape un sens practic, tangibil, chiar dacă e vorba doar despre o emoție plăcută, care crește vâslă după vâslă.
CITEȘTE ȘI: REPORTAJ | Ilfovul preistoric. Cum arată rămășițele a trei civilizații care au trăit la Glina
