S-au dus și anii de liceu. Abia acum, în prima zi de școală, constat că am terminat de scris ultima filă dintr-un capitol al vieții mele. Un capitol în amintirea anilor de liceu. Nu am putut să stau acasă în prima zi de școală. Ceva m-a chemat la liceul care mi-a fost casă timp de patru ani, dar vai, ce reîntoarcere tristă!
Ieri, începutul anului școlar nu a mai fost despre mine sau despre noi, colegii care am format cu toții până de curând o clasă. Nu a mai fost despre cei care chiuleau de la prima oră când aveau franceză sau despre noi, cei mulți, care înghesuiam fițuicile sub bancă atunci când dădeam test la vreuna dintre materiile pe care nu urma să le dăm la bacalaureat.
Anul acesta, prima zi de școală a fost despre un nou început. Nu a fost despre mine, care nu m-am mai întors „în rândul patru, banca de la geam”, pentru că sunt proaspăt student. Azi a fost despre o nouă generație care vine să continue și să învețe, sper eu, mai multe decât noi. Despre generația nouă care a pășit alături de dirigu’ cu pași timizi în clădirea școlii.
Colegiul Național „Mihai Eminescu“ a fost prima opțiune, deși nu eram prea hotărât asupra profilului pe care voiam să îl urmez, așa cum la 14 ani nu eram prea sigur nici ce carieră aș vrea să urmez. Eminescu a fost parte din mine și eu din el timp de patru ani. Pentru el m-am trezit doi ani de zile fără să regret, în fiecare dimineață la ora 05:00.
Pentru mine, Eminescu a însemnat tot ce am trăit în sufletul meu de licean. Aici am găsit „prima iubire”. Aici am râs, am plâns, am sărbătorit micile reușite școlare, dar tot când eram aici am descoperit că pot scrie la Buletin de București. Regret? Nu! Am muncit? Categoric! Dar aș schimba ceva? Niciodată!
Mă oftic, zău, tare, că ieri n-a mai sunat și pentru mine clopoțelul! L-am văzut foarte „otrăvit” când a sunat să îmi anunțe sfârșitul de pauză, dar acum parcă e totul gri fără el. Liceul parcă a avut un filtru sepia, foarte vibrant de fel, dar acum îmi pare rău că trebuie să ne trezim la realitate, fără să ne mai dojenească niciun profesor.
Noi ne-am certat, noi ne-am împăcat!
CITEȘTE ȘI: OPINIE | Liceu, adolescență fără sfârșit. În prag de BAC
Pentru voi, muguri noi!
N-am fost niciodată fan al discursurilor lungi sau al ceremoniilor fără de sfârșit. N-am ținut discurs nici la final de liceu, că n-am fost șef de promoție, spre rușinea mea! Dar parcă totuși, pentru sufletul meu, v-aș lăsa câteva sfaturi vouă, proaspeților boboci care abia au scăpat din focurile examenului de capacitate.
Dacă aș putea să le transmit ceva, primul lucru ar fi un îndemn la muncă. Deși nu sunt un adept al lozincilor de partid, uneori zicala „Învățați, învățați și iar învățați!” a fost bună. Aveți grijă totuși să luați în vedere faptul că, pe lângă școală, e bine să vă păstrați timp și pentru voi.
E bine să rămâneți ancorați în realitate, să ieșiți cu prietenii și să vă bucurați de ăștia patru ani pe care eu stau și îi bocesc!
Ascultați-vă profesorii, nu vă bateți cu colegii și aveți grijă la ce anturaje vă faceți! Fiți proactivi, curioși, puneți întrebări și încercați să vă pregătiți din timp cea de-a treia materie la bac. Mie unul, mi-a părut rău că nu am zăbovit mai mult pe mecanica de la fizică încă din clasa a noua. Poate în clasa a 12-a mă chinuiam mai puțin, trebuie să recunosc!
Și nu în ultimul rând, țineți cont că la finalul zilei, acei profesori „fioroși” pe care îi vedeți așezați la catedră sunt și ei tot oameni, cu griji, nevoi, supărări și mai greșesc din când în când. Nu îi judecați! Nu e ușor să vii în fața atâtor clase în fiecare zi fără să ai nicio greșeală. Țineți seama că până la urmă, sunt niște pedagogi cu har, care încearcă zi de zi să vă facă niște oameni mai buni.
CITEȘTE ȘI: OPINIE | Prețul prestigiului școlar: De ce mă mândresc că sunt licean la Eminescu
Ultimul sunet de clopoțel pentru mine!
Mi-e greu să mă mai întorc la liceu acum că diriginții mei au alți copii cărora să le arate drumul în viață. Cu crezul ăsta în minte, realizez abia acum că ultimul clopoțel nu a sunat la festivitatea de final de liceu. Pentru mine, ultimul clopoțel a fost astăzi, când m-am întors să revăd prin ochii mei de viitor student prima zi de școală din clasa a noua.
Pe mine, cel din clasa a noua nu l-am mai găsit în curtea școlii. Nici pe colegii mei, de care sincer îmi este dor, nu i-am mai găsit, deși i-am căutat peste tot. Timpul a trecut și noi ne-am schimbat, iar astăzi anul școlar nu a mai început pentru niciunul dintre noi. Am luat în râs începutul clasei a 12-a. Ne-am gândit că ne vom revedea, dar iată că am ignorat fără să știm ultima „primă zi de școală”.
Regret din nou, odată cu ultimul pas în curtea școlii, că n-am petrecut suficient timp cu colegii mei. Clar ne-am fi distrat copios dacă am fi stat mai mult împreună. Sper că totuși ne vom reîntâlni. Poate că anul viitor nu o să fiu singur în curtea școlii în prima zi? Cum ar fi să mai fim iar liceeni?
Hai! Nu vreți totuși să ne mai vedem în curtea liceului când plouă torențial? Hai să fim iar noi aceia din liceu, când nu ne păsa că aveam doar câțiva lei în buzunar, sau care ne întâlneam cu zâmbetul pe buze dimineața la 7. Hai să retrăim la nesfârșit în acel albastru infinit care ne veghea în curtea școlii.
Poate mai mergem la voluntariat, sau poate mai fugim la o ședință de consiliu. Poate îi mai cântăm „La mulți ani!” domnului diriginte, sau poate ne vom revedea într-o dimineață cu toții în gară să plecăm la Predeal.
Și totuși, ia ziceți… mâine dimineață, toți în băncile lor, da?
