Anul acesta, trecerea mea de pietoni din Sectorul 2 ar fi trebuit să intre în clasa I. În 2019, când aveam 17 ani și preocupările mele n-ar fi trebuit să fie solicitările la primărie, mama mă bătea la cap să trimit o cerere la PMB pentru înființarea unei treceri de pietoni mai aproape de casă. Nu pentru că i se părea ei că mă plictiseam, situația era de fapt cât se poate de simplă: dacă voiai să ajungi la magazinul aflat peste drum, trebuia fie să mergi o distanță considerabilă până la singura trecere existentă în zonă, fie să faci ceea ce făcea toată lumea, adică să traversezi neregulamentar.
Iar când spun „toată lumea”, nu mă refer la niște adolescenți care cred că sunt nemuritori și că regulile de circulație sunt mai degrabă recomandări. Mă refer inclusiv la familia mea, printre care se află două persoane cu deficiențe de vedere, inclusiv sus-numita mamă, și bunicul meu, care avea în jur de 65 de ani la acea vreme și care, deși a apucat să vadă solicitarea depusă, n-a mai apucat să mă vadă pe mine scriind despre asta în Buletin de București.
Aveam să aflu câțiva ani mai târziu, într-o discuție cu cercetătoarea Irina Zamfirescu, că dacă oamenii trec strada „neregulamentar”, n-o fac din spirit de aventură, o fac pentru că ei aleg între inconvenient și risc și tocmai ăsta e un semn pentru primărie că e nevoie de o trecere în acel loc.
Problema trecerii care face 7 ani de când stă să apără era și atunci, la fel ca acum, motivată de un detaliu pe care orice om care nu lucrează în Primăria Capitalei îl înțelege fără probleme: pe strada respectivă se varsă Autostrada A3 București–Ploiești. Deci, nu e vorba de vreo uliță liniștită unde singura amenințare este o pisică mai grăbită, e vorba despre un flux constant și intens de mașini care intră în oraș crezând că sunt tot pe Autostrada A3. Toți ferm convinși că Bucureștiul începe abia la după ce treci de primul semafor.
Trecerea lui Schrödinger
Am depus solicitarea prin august-septembrie 2019. Apoi am așteptat și am mai așteptat un pic până am zis că am depus-o degeaba.
Totuși, în septembrie 2020 a venit, surprinzător, răspunsul. Cererea fusese analizată, luată în considerare, discutată în ședință, aprobată de cine trebuie, inclusiv de Comisia Tehnică de Circulație. Astfel că, primisem confirmarea că instituțiile ajunseseră la aceeași concluzie la care ajunseseră locuitorii zonei cu mulți ani înainte: acolo este nevoie de o trecere de pietoni.
Există însă în administrația locală din București o categorie aparte de lucruri din categoria pisicii lui Schrödinger. Lucruri care există și nu există în același timp. În acest caz concret, reale pe hârtie și imaginare în teren.
Trecerea mea de pietoni a intrat exact în această categorie metafizică. Era aprobată, dar urma să fie construită „atunci când vor exista fonduri”.
7 ani mai târziu, „PMB nu are bani nici să treacă strada”, la propriu. O nouă tragedie în Capitală?
Expresia aceasta, „când vor exista fonduri”, are ceva din promisiunile bunicilor care spun că îți dau bani când mai trec pe la bancă. Sunt convins că la una din trecerile de pietoni aprobate și neconstruite se gândea Ciprian Ciucu când a spus, la începutul anului, că Primăria Generală „nu are bani nici să treacă strada”.
Doar că mașinii care te lovește pe mijlocul străzii nu-i pasă că primarul general nu are bani.
În octombrie 2022, un tânăr de 19 ani a fost ucis de un șofer care nu a oprit la o trecere de pietoni de pe Strada Antiaeriană din Sectorul 5.
Revoltați, zeci de bucureșteni au protestat aproape o lună de zile pe acea trecere de pietoni. Mulți dintre ei spuneau că au făcut nenumărate cereri, timp de nouă ani, pentru montarea unui semafor în zonă.
Prin 2021, o astfel de cerere fusese… să zicem… aprobată, dacă se poate numi aprobare răspunsul halucinant pe care l-a dat la acel moment Administrația Străzilor: Există o coadă de așteptare a semafoarelor la care cele de pe Antiaeriană nu au prins loc. Așa că mai așteaptă. Și au așteptat până un copil de 19 ani a fost spulberat.
„Administrația Străzilor are executate 160 de Studii de Fezabilitate, proiecte tehnice, semaforizări intersecții/treceri pentru pietoni, avizate în Comisia Tehnică de Circulația în perioada anilor 2010-2014, urmând a fi executate în cursul anului 2021.
Semaforizările sunt încadrate în categoria lucrărilor de investiții, astfel că, în conformitate cu legislația în vigoare, nu putem demara alte lucrări de investiții, respectiv semaforizarea de pe str. Antiaeriană nr. 6-8/acces UM, decât după finalizarea celor 160”, se arăta în adresa ASMB.
Mai reiese de aici că în 2021 se executau semaforizări aprobate între 2010 și 2014, ceea ce înseamnă că, dacă trecerea mea de pietoni aprobată în 2020 respectă același ritm de dezvoltare instituțională, are șanse reale să apară prin 2031, probabil când o să mă lovească criza vârstei de mijloc și, cu puțin noroc, nu o mașină.
Iar acestea nu sunt cazuri izolate. În 2022, din aproape 145 de cereri pentru înființarea unor noi treceri de pietoni care au primit aviz în perioada ianuarie 2020 – octombrie 2022, doar 22 au fost înființate efectiv.
E mai importantă bunăstarea șoferilor decât viața pietonilor?
Despre această problemă am vorbit cu cercetătoarea urbană Irina Zamfirescu, cu câteva luni înainte de tragedia de pe Strada Antiaeriană. Afirmațiile ei sunt cu atât mai greu de contrazis acum, după șapte ani în care o trecere de pietoni aprobată a rămas la stadiul de promisiune.
„Pentru Primăria Capitalei este mai importantă bunăstarea șoferilor decât viața pietonilor. O zic cu maximă responsabilitate”, îmi explica ea.
Sună exagerat, dar apoi te uiți la felul în care funcționează argumentele și începi să observi că par construite în jurul unei singure idei, mai exact fluidizarea traficului.
Fluidizarea traficului este explicația pentru orice. Este răspunsul care apare indiferent de întrebare.
Vrei o trecere de pietoni? Încurcă traficul. Vrei un semafor? Încurcă traficul. Vrei trotuare libere? Încurcă traficul. Vrei piste pentru biciclete? Încurcă traficul. Până și construirea unei noi benzi de circulație ar fi contestată, pe motiv că șantierul ar încurca traficul.
Problema este că traficul nu este un scop în sine, mai spunea Irina Zamfirescu. Mașinile nu sunt cetățeni, nu votează, nu merg la școală și nu traversează strada ca să cumpere pâine. Orașul există pentru oameni!
Când o trecere de pietoni este declarată necesară de propria ta comisie tehnică și rămâne șapte ani la sertar pe motiv că „nu sunt bani”, ce spui de fapt e că problema există, riscul este cunoscut, dar avem lucruri mai importante. De exemplu, primăria condusă de Ciprian Ciucu trebuie urgent să șteargă graffitiul de pe pereți. Problema e urgentă pentru că… nu știu… SE VEDE URÂT!
După ani de zile de astfel de experiențe, nu e de mirare că oamenii încep să creadă că sesizările sunt inutile. Irina Zamfirescu descria fenomenul drept „efectul vorbitului în pungă”. Investiția de timp există, mailurile există, numerele de înregistrare există și mai există și nervii.
Iar între timp, aceiași oameni continuă să traverseze pe unde au nevoie să traverseze, nu pe unde și-ar dori primăria să o facă. Pentru că, așa cum spunea cercetătoarea, atunci când sute de oameni aleg aceeași rută „neregulamentară”, nu ai o problemă de bun simț. Ai o problemă de… oraș.
Și, din păcate, una pe care Primăria o vede foarte clar de șapte ani. Doar că încă nu a găsit bani să traverseze strada până la ea.
În fond, nu cerusem un pasaj subteran, un pod hobanat sau un proiect de sute de milioane de euro. Cerusem câteva dungi albe pe asfalt. Dacă se vor găsi vreodată bani pentru ele, probabil voi merge să o văd cu aceeași emoție cu care merg părinții la serbarea de sfârșit de an. Până atunci, ne auzim peste opt ani, probabil cu un editorial intitulat „Trecerea mea de pietoni a intrat la liceu”.
