Câștigarea Primăriei Generale a Capitalei a reprezentat, istoric vorbind, validarea supremă pentru un politician și o rampă de lansare pentru Palatul Cotroceni. Dar, prin perspectiva unei table de șah și a unor „mutări” deja stabilite din cauza necesităților Bucureștiului, axioma pare să fi expirat. Viitorul primar general preia un mandat „otrăvit“, comprimat de realitate la o perioadă efectivă de „smuls voturi“ de circa trei ani.
Tradus, asta înseamnă că „trambulina” s-a găurit sub greutatea șantierelor deschise, a poluării scăpate de sub control și a unor decizii de un populism feroce care au amanetat viitorul generațiilor următoare pentru aplauzele de moment.
Victoria în alegerile din Capitală este acum un pariu riscant și o condamnare la uzură „politică” rapidă.
Cine câștigă acum nu primește lauri sau vreun plic în alb, ci un oraș „desfăcut” ca la morgă, cu o infrastructură critică aflată în pragul colapsului, pe toate palierele.
Proiectele majore, precum reabilitarea rețelei de termoficare și reabilitarea liniilor de tramvai, sunt deja demarate și ireversibile. Un pariu riscant, dacă ne uitam la Linia 5, care a fost reabilitată în aproximativ 8 ani, adică două mandate.
Acum, paradoxul constă în faptul că disconfortul generat de aceste lucrări absolut necesare se va deconta politic exact în perioada premergătoare viitoarelor campanii electorale majore.
Nu există timp fizic pentru ca beneficiile directe să șteargă memoria scandalurilor, prafului, a gropilor și a traficului deviat, printre înjurăturile de la semafor.
Viitorul primar general și Iluzia mobilității metropolitane
Fluidizarea traficului din București rămâne o utopie vândută ciclic în campanii. Realitatea din teren arată o interdependență toxică între Capitală și localitățile dormitor din Ilfov, care însumează mai bine de un sector.
Miile de mașini care sufocă zilnic și circular intrările în oraș, de la Iuliu Maniu la Șoseaua Berceni, nu sunt un moft, ci rezultatul unei condamnări fără drept de apel. Locuitorul din Chiajna, Popești-Leordeni, Tunari, Doborești sau Bragadiru, plecat de nevoia unui acoperiș cinstit calitate/preț în Ilfov, este legat ombilical de autoturismul propriu.
În lipsa unui transport public metropolitan viabil, cu frecvență predictibilă și conexiuni logice, ca-n Occident, inclusiv pe drumuri de fier, mașina personală devine singurul instrument de supraviețuire economică pentru a ajunge la locul de muncă din București.
Sau cu copilul dormind pe bancheta din spate, în drum spre o școală „mai bună”.
Sabotajul trenului metropolitan
În plus, trenul metropolitan, în sens larg, a rămas la stadiul de machetă și studiu de fezabilitate, în timp ce autobuzele către și dinspre Ilfov sunt rare și blocate în același trafic infernal.
Despre capete de tramvai care „să iasă” fizic dincolo de Centură nici nu poate fi vorba la această oră.
Această presiune externă, generată de o dezvoltare imobiliară haotică și la fel de coruptă în județul vecin, anulează orice încercare de fluidizare internă.
Cine și-ar putea închipui o bandă unică pentru autobuze, care să reducă dreptul la automobil, în veșnicile blocaje de pe Bulevardul Pipera sau Șoseaua Olteniței? Și-ar pune primarii din Voluntari și Sectorul 4 gaj procentele?
Măsurile ferme care trebuie luate musai la un moment dat, precum taxarea accesului sau restricțiile de circulație, vor lovi exact în această categorie captivă de cetățeni, care, paradoxal, are buletin de București. Și votează la nervi, la fel ca cei care își împart viața într-un bloc cu 10 etaje în buricul târgului.
Totul în contextul în care, este clar, un oraș blocat nu mai produce bani: de la programarea cu chitanță la dentist și până la accesul la mall, unde s-ar putea vărsa alți bani, indirect, în economia locală și oameni care refuză job-uri din motive de proximitate.
Vorbim, așadar, de o furie socială, latentă până într-un anumit punct, pe care niciun primar nu și-o poate asuma fără costuri electorale majore.
Eșecul vinietei Oxigen, ca urmare a lipsei de înțelegere a conceptului în administrația Firea, care facea sondaje de opinie pe Facebook, subliniază încă o dată cât de sensibil este subiectul mașinii personale în Capitală. Mai ales că renunțarea la această taxă de poluare s-a făcut cu câteva luni înainte de alegerile locale din 2020.
Modelului digital care „face loc” în București
În timp ce trenul metropolitan este îngropat sub podele false, haosul rutier este validat birocratic. În centrul controversei se află Comisia Tehnică de Circulație și celebrul său „model digital de transport”.
Sub pretextul unui algoritm neclar, accesibil doar inițiaților, se emit avize de circulație care validează proiecte imobiliare mamut în zone deja sufocate.
Acest mecanism birocratic oferă un alibi tehnocrat perfect pentru decizii discreționare, în spatele ușilor închise, în favoarea deja celebrei „mafii imobiliare”.
Nimeni nu știe exact cum se va calcula impactul noilor blocuri asupra intersecțiilor, dar rezultatul este invariabil același: mai multe betoane, mai multe mașini, mai multe etaje avizate „științific”, mai multe imobile care apar, mai nou, și printre cruci și morminte.
„Cercul de foc” din Ilfov, gunoiul și aerul otrăvit
Dincolo de noxele traficului avizat pe bandă rulantă, Bucureștiul este asediat de o poluare mult mai agresivă și mai puțin vizibilă în statisticile oficiale cosmetizate: poluarea „legală” de la ELCEN.
Nimeni nu vorbește despre cum se ard milioane de metri cubi de gaz între blocuri, ca Bucureștiul să aibă energie electrică. Da, agentul termic este un produs secundar și se produce în facilități care așteaptă modernizarea de ani buni.
În paralel, centura verde a Capitalei este, în realitate, un inel de incineratoare clandestine.
Fenomenul arderilor de cabluri și componente electronice din localitățile limitrofe, precum Sintești sau Vidra, transformă ciclic aerul nopții într-un cocktail chimic irespirabil.
La acest tablou sumbru se adaugă bomba cu ceas a deșeurilor municipale, în contextul în care, în Capitală, nu există un plan unitar de management al deșeurilor.
Cu o rată de reciclare, „bâzăită de muscă”, în jurul valorii de 10%, bucureștenii urmează să fie puși la zid de administrația locală, inevitabil (pentru percepție, cca. 90% din sacul de gunoi pe care îl scoatem zilnic din casă ajunge să fie întins de buldozere).
Primul pas ar fi contravențiile, cam cum se întâmplă acum în Occident, unde primești amenda direct în poștă că n-ai selectat gunoiul corespunzător.
Directivele europene și costurile de depozitare vor forța mâna administrației să taxeze drastic lipsa de selectare a gunoiului în contextul în care Capitala stă într-o singură groapă de gunoi, care-i aproape plină, la Vidra.
Astfel, viitorul primar general va trebui să gestioneze nu doar infrastructura sufocată, ci și o iminentă criză de sănătate publică.
Miza reală pentru viitorul primar general: banii din betoane și dictatura dezvoltatorilor
Dacă mandatul de la Primăria Generală garantează aproape sigur compromiterea politică, de ce este bătălia atât de dură? Răspunsul se află în zona gri a economiei urbane: presiunea uriașă a „rechinilor imobiliari” și a firmelor „căpușă” conectate la lucrările de infrastructură publică.
Aici se află banii reali, generați pe spinarea cetățenilor care suportă consecințele unei densificări urbane criminale.
Dezvoltatorii imobiliari forțează limitele legii pentru a maximiza profitul pe metru pătrat, în timp ce urbaniștii onești „văd” și vorbesc deja despre viitoarele ghetouri ale Capitalei.
Pentru unii investitori în imobiliare, spre exemplu, Parcul Liniei este excelent pentru că ridică prețul apartamentelor din zonă, chiar dacă blochează trenul care ar fi trebuit să aducă navetiști la muncă din județele de dincolo de Ilfov și generează și mai mult trafic în zonă.
Din nou, nici acest concept de „feroviar-urban” nu se vrea a fi înțeles.
Când vine vorba despre cale ferată, e taman invers economiei de piață. Mai întâi se creează oferta și abia apoi vine cererea.
Aceasta este regula valabilă peste tot în lume, mai puțin la noi unde se pune problema călătorilor „luați de nicăieri și duși niciunde” fară a percepe miza juridică a terenului, „gata expropriat“, de sub șine.
În paralel, marile lucrări de infrastructură extrem de opace, din subteran până la acoperișurile de bloc refăcute odată cu anveloparea, reprezintă o sursă inepuizabilă de venituri pentru firmele de casă.
Din reabilitarea termică a blocurilor, „toată lumea mănâncă“. Lupta politică ascunde, de fapt, lupta pentru controlul fluxurilor de bani.
Viitorul primar nu are cum să fie un lider vizionar, ci un „purgatoriu“ al acestor presiuni financiare, prins între furia străzii, arderile din Ilfov și lăcomia finanțatorilor din umbră care operează cu „modele digitale” și parcuri electorale construite pe șine de cale ferată.
Bugetul Bucureștiului și transparența bugetară
Un singur aspect rămâne intangibil și diferit față de mandatele anterioare: cunoașterea resursei financiare a Capitalei.
Acum, cetățenii știu că bani există cu duiumul, însă au fost direcționați către clientelismul politic de la sectoare, în detrimentul calității vieții.
Așadar, viitorul mandat de primar general se anunță a fi unul de sacrificiu.
Dacă Băsescu și-a construit retorica politică pe cadavrele câinilor maidanezi și a chioșcurilor răpuse de buldozere, iar Nicușor Dan s-a dovedit, prin vot, sigura opțiune politcă decentă, după 30 de ani de democrație „originală”, cine își dorește victoria acum își asumă implicit și riscul major de a părăsi scena politică pe ușa din dos, sub huiduielile unui oraș aflat într-un șantier continuu, poluat și blocat în trafic.
Asta ca să nu mai punem la socoteală și faptul că pentru unii candidați, care nu au „plasa de siguranță” de la primăriile de sector, pe 7 decembrie se joacă și ultima carte a relevanței politice.
