Foto: pictură murală pe Str. Arthur Verona, realizată în 2012 de Sweet Damage Crew în cadrul festivalului Street Delivery.

Bucureștiul suferă azi din cauza unor probleme moștenite din perioada interbelică, iar zone importante sunt condamnate, pe termen scurt, la „ghetoizare”. Comunismul nu a distrus orașul atât de mult pe cât se vorbește, pentru că cel mai mare rău pentru Capitală s-a petrecut după ’90, când urbanismul, deși ar fi trebui să servească interesul public prin definiție, a fost privatizat.

Dacă e ceva fabulos dintotdeauna pe malurile Dâmboviței e „boema bucureşteană” dată de modul unic în care este consumat spațiul public. La capitolul turism, Capitala stă bine ca destinație de city break-uri. Dar nu în principal datorită instituțiilor de cultură, a patrimoniului sau a peisajelor, ci datorită industriei subterane a sexului.

Este viziunea Ioanei Tudora, arhitect, urbanist, socio-antropolog și peisagist asupra „unui oraş care aproape că trăieşte din voluntariat” dar care, paradoxal, a ajuns totuși să fie considerat un hub de business.

Născută și crescută în București, Ioana Tudora a observat și analizat în ultimii 30 de ani convulsiile Capitalei în drumul spre dezideratul european care, surprinzător, nu ar fi atât de salutar pe cât pare – acela de a deveni o metropolă în adevăratul sens al cuvântului. 

«Nouă ne lipseşte termenul de „public servant” pentru că primarul și funcționarul se cred regi», spune Ioana Tudora într-un interviu despre cum ar trebui să fie cheltuiți inteligent banii bucureștenilor.

Mai mult, în administrația de pe malurile Dâmboviței, care funcționează într-un „univers de speculă funciară”, nu primează consilierea profesionistă a celor care guvernează orașul, ci cea politică, ceea ce reprezintă „o catastrofă”.

Ce lipsește acum Bucureștiului? Lipsesc viziunea, un recensământ exact care ar putea pune bazele unui proiect pe termen lung, dispoziția tuturor de a respecta legile, o primărie generală care să fie jucător pe piața imobiliară și locurile de făcut baie.

Despre toate acestea, dar și despre motivele pentru care Balta Albă și Drumul Taberei ar trebui declarate zone protejate în contextul „aerului mediteranean”, despre care vorbesc străinii care ajung și aleg să se mute cu totul aici, în rândurile de mai jos.  

Ioana Tudora este arhitect, urbanist, socio-antropolog și peisagist.

Care sunt principalele motive pentru care nu s-a investit inteligent în Bucureştiul ultimilor 30 de ani?

Vorbim de lipsa de viziune. Ca să investeşti inteligent, trebuie să ştii ce trebuie să faci, trebuie să ai un proiect. Noi nu am avut un proiect de oraș, n-am avut un proiect de București. Cred că una dintre problemele majore e hei-rup-ul din ’90 cu retrocedările. În Budapesta s-au retrocedat apartamentele abia după ce s-a analizat starea lor. Cele care erau în stare foarte proastă nu s-au retrocedat. Să luăm exemplul Ferentari, Rahova unde sunt blocuri într-o stare dezastruoasă şi care ar fi trebuit înnoite. Dărâmate şi făcute altele noi. Acum este aproape imposibil să facem asta, ar trebui să expropriem, nu? În momentul în care s-au făcut împroprietăririle, probabil dacă am fi făcut ca ungurii, adică ce-i de calitate dăm în privat şi ce nu să ne permitem să intrăm peste, să investim, să îmbunătăţim, să modernizăm, poate că am fi fost undeva mai bine. Cel puţin cu parcul de locuinţe.

Al doilea lucru, este lipsa de viziune în ceea ce înseamnă legislaţie. Mă refer la dreptul de preempțiune în primul rând al cetățeanului. Vă dau un exemplu legat tot de parcul de locuinţe. Dacă vecinul meu vrea să vândă apartamentul care e perete în perete cu mine, să fi avut eu dreptul să îl cumpăr astfel încât, unind două apartamente de două camere să am unul de patru și să-mi pot extinde spaţiul de locuire. Asta ar fi dus la o modernizare a spaţiului locativ. Nu-mi este încă foarte clar ce se întâmplă acum, post-pandemic, când ne-am dat seama că nu mai putem locui, 90% dintre bucureșteni, în una sau două camere. Cred că va veni o undă de şoc în piața imobiliară pe problemă locativă. În ultimii 30 de ani s-au construit majoritar garsoniere şi apartamente de două camere.

Vechi și nou în București. (FOTO: Cosmin Pojoranu)

La acest capitol deja putem discuta de o diferență vădită între Nordul şi Sudul Bucureştiului. Mă refer în principal la Sudul Berceniului și la Popești-Leordeni, care au atras investitori cu astfel de modele de business. Locuințe mici şi înghesuite…

Noi suntem într-un „frumos” risc de ghetoizare al Sudului într-un un termen destul de scurt. Vine tot din incapacitatea de a avea o viziune. Pe de altă parte, Bucureştiul, în mod tradiţional, a tras se ducă în Nord. Pentru că în Nord sunt lacurile, pentru că e Pădurea Snagov, pentru că e o legătură mai facilă cu muntele, etc. Pe de altă parte, aşa cum se întreba şi Paul Morand, putem să ne întrebăm şi acum: de ce Bucureştiul istoric a ignorat Dunărea? Bine, pe acolo veneau turcii şi ne-am ferit de ea. Dar, şi după, noi nu am avut o politică legată de Dunăre deşi este una din axele importante europene. Pe de altă parte se putea căuta o politică de echilibru teritorial plecând cel puțin de la marile platforme industriale, care așa cum au fost construite, cu bune cu rele, au fost  repartizate astfel încât aproape că făceau un inel. Dacă platformele industriale ar fi intrat într-un proces rapid de analiză pentru refuncționalizare, restructurare, reabilitare şi nu de privatizare şi lotizare şi transformare în parcele dezvoltate exclusiv în scop locativ, poate că am fi avut o șansă.

Problema e că tot ce a existat ca resursă spațială teritorială a fost ignorat. Mă refer la resursa gândită la nivel public, la nivel mare. A fost fiecare cu resursa lui, adică cu parcela lui.

Când vine vorba despre diferenţa dintre Nord şi Sud putem discuta şi despre problematica transportului. Dincolo de metrou, e o corvoadă să traversezi altfel oraşul. Ce se poate face?

traversezi altfel oraşul. Ce se poate face?

Sistemul feroviar bucureștean a fost gândit ca fiind mult mai amplu, cu o gară centrală care ar fi fost în zona Operei Române, unde ajungea și șina de tren care venea de la Cotroceni, şi ar fi fost un hub central. S-a ratat asta definitiv în perioada interbelică. A prelua idea unui predecesor pare imposibil în România, toţi vrem să inventăm apa caldă. 

Gara Cotroceni este astăzi una dintre intrările Palatului Cotroceni. (FOTO: GoogleMaps)

Deci parte din problemele pe care le are Bucureştiul în prezent sunt moştenite din perioada interbelică?

Evident. Și parte din ideile proaste provin din perioada interbelică. Casa Poporului este o idee interbelică, nu este o idee comunistă. Vorbim de o grămadă de idei tâmpite din perioada interbelică. Degeaba idealizăm, când ne gândim că România în perioada interbelică avea cel mai mare grad de mortalitate infantilă, cel mai mare grad de analfabeți din zona balcanică, fără să ne mai raportăm la restul Europei. Dincolo de marele avânt teritorial, cu România dodoloaţă, lucrurile nu arătau foarte bine.

Şi totuşi Bucureştiul a avut titulatura de “Micul Paris”. Am primit-o în mod cinstit sau am stabilit-o noi?

Cred că şi în ziua de azi, într-un anumit sens, suntem Micul Paris. Mă rog, Micul Fost Paris. Dacă e ceva fabulos întotdeauna în Bucureşti e „boema bucureşteană”. Un fel de ritm al oraşului, care nu ţine însă de politic. Ţine strict de felul în care consumăm spaţiul urban. Acum nu ştiu dacă mai suntem Micul Paris sau mica Lisabonă.

Am prieteni străini care ajung să mă viziteze după un periplu prin alte oraşe din ţară şi care mi-au spus că Bucureştiul e Mediterană iar restul e Mitteleuropa. Şi da, vibe-ul este. Cunosc, spre exemplu, o grămadă de francezi care efectiv s-au aşezat în Bucureşti datorită acestui lucru. Aşa cum mulţi se mută la Berlin şi aşa mai departe.

„Fenomenul” teraselor din Capitală. (FOTO: Cosmin Pojoranu)

Asta cu toate că ne aflăm la câteva sute de kilometri de Marea Mediterană…

Da. E un soi de cultură urbană care persistă oarecum în timp. E un ritm foarte rapid pe de-o parte şi foarte lent pe de altă parte. Cred că sunt foarte importante crâşmele, d-astea cu boltă de viță de vie, adică terasa afară, care joacă foarte mult în filmul ăsta cu Mediterana. Consumăm destul de mult exterior, însă e o chestie care tinde să dispară pentru că noua generație, inclusiv o parte dintre studenţii mei, preferă să se ducă la mall, nu la terasă.

Putem spune că a investi inteligent în București înseamnă a investi în potențialul său turistic?

Eu nu cred în turism. Cred însă că a investi în turism înseamnă de fapt să ai o politică de a distruge ceea ce ai. Oamenii vizitează locurile care sunt fericite. Un loc fericit nu e un loc dedicat turismului. Şi dacă ne uităm la ce înseamnă politică de turism, la oraşe care au un turism uriaş, să zicem Barcelona, până la urmă populaţia iese şi protestează în stradă.

La limită, chiar şi Parisul este excedat de turişti. Cred că turismul ar trebui să urmeze instinctiv locul. Dar locul trebuie să aibă propria logică şi nu să fie dedicat unui „outsider”. Dacă putem câştiga din turism? Da, câştigăm din turism. Acum suntem city-break pentru englezii care vin să se „trotileze” în Centrul Istoric. Suntem capitală de turism sexual? Suntem! Până la urmă avem foarte multe atracţii turistice. Acum putem să ne întrebăm dacă ne place să le avem sau nu ne place să le avem.

PUB-ul, masajul și jacuzzi-ul sunt obiceiurile noi din Centrul Vechi al Capitalei. (FOTO: Inquam Photos/Sabin Cirstoveanu)

E un apogeu pe care îl trăieşte Bucureştiul acum din punctul ăsta de vedere?

Dacă ar fi apogeu, ar fi începerea declinului. N-aş putea să răspund la asta. Cred că fiecare oraş atrage forma sa de turism. Există Berlinul, care devine capitală de turism cultural, există o grămadă de alte oraşe care trăiesc din alt tip de turism, cum ar fi cel rezultat din valoarea peisajului. La noi, din păcate, vorbim de turism sexual. Deşi în urbanism se fac enorm de multe analize şi studii de fundamentare, la noi cred că se ignoră cam tot. Adică facem analize, iar strategia urmează complet altă idee decât cea care reiese din analiză. Sau facem analize care la sfârşit nu au o concluzie coerentă.

În momentul de faţă, Bucureştiul pare că se chinuie să urmeze modele mult prea îndepărtate. Dacă ne raportăm la triunghiul Varșovia-Sofia-Kiev, capitale care au suferit în comunism, am putea spune că administraţia locală ar avea ceva de învăţat de acolo? Dar invers?

Eu cred că fiecare oraş îşi conţine soluţia. Nu putem să ne comparăm, spre exemplu, cu Sofia. Din punct de vedere arhitectural, Sofia este mult mai pariziană decât Bucureştiul. Vorbim de bulevarde monumentale, în front continuu. Cred că ar trebui să căutăm care e sensul acestui oraş. În momentul în care discutăm de surori de suferinţă după comunism, cred că ar trebui să rejudecăm comunismul din punctul de vedere al urbanului, care este departe de a fi fost un dezastru. Ne place să spunem că regimul comunist a dus la distrugerea Bucureştiului. Eu nu cred că este aşa. Până la urmă, urbanizarea României a fost făcută de comunişti, la fel ca şi urbanizarea Bucureştiului. Ne place, nu ne place, adevărul ăsta este.

Bun, comunismul a avut şi el etapele sale. Acum mă refer în principal la anii ‘50-‘60 care au reprezentat un boom de urbanizare, cu nişte experimente, din multe puncte de vedere, extrem de reuşite. Am profesori din Viena care consideră că Balta Albă este studiul de caz cel mai important din toată Europa despre cum trebuia făcut un oraş nou. Balta Albă mi se pare că ar trebui declarată zona protejată, ca şi Drumul Taberei. Sunt două ansambluri uriaşe, extrem de bine dezvoltate şi extrem de echilibrate.

Balta Albă, model de urbanizare echilibrată. (FOTO: GoogleMaps)

E vorba doar despre sistematizare făcută ca la carte?

Sistematizare cu tot ce înseamnă viață urbană aferentă şi mixitate socială. În general, noi credem că au fost şi sunt ghetouri. În București nu au fost ghetouri. Ghetourile apar acum. Comunismul a împiedicat cumva ghetoizarea. Sigur, nu putem să trecem cu vederea etapele mai proaste de dezvoltare, cu Berceniul anilor ’80, cu densificarea, care au dat rezultate mai puţin satisfăcătoare. Eu nu cred că acest oraş a fost distrus de comunism. Cred că acest oraş a fost într-o măsură mult mai mare distrus după ’90 încoace.

Comuniştii măcar aveau cap şi coadă când făceau ceva. Măcar ca număr de şcoli, număr de magazine, dispensare şi spaţii verzi. A fost perioada cu cel mai bine amplasate echipamente urbane. Ce s-a făcut în comunism nu s-a făcut nici înainte, nici după, la aceeaşi calitate. Ne place, nu ne place, asta e realitatea.

Dacă vreţi să ne uităm doar la apartamentele care erau cutii de chibrituri identice, ne putem uita doar la asta. Dar aş vrea să nu uităm că în aceeaşi perioadă, în Franţa, se construiau „Les grands ensembles” (nr. – marile ansambluri) care acum sunt ghetoizate acolo şi care nu aveau echipamente urbane de aceeaşi calitate ca cele din România.

Ar trebui să ne uităm că în anii ‘50-’60, când a avut loc reconstrucţia postbelică, acelaşi lucru s-a întâmplat în toate oraşele. România nu a fost o mare excepţie de la ceea ce înseamnă dezvoltarea urbană în general.

Când spunem comunism, ne referim în general doar la sensul politic. Însă comuniştii au avut lângă ei arhitecţi urbanişti care au făcut toate aceste lucruri bune pe care le amintiți. Unde au dispărut aceşti urbanişti cu viziune după ’90?

O parte din ei au intrat pe o piaţă privată prost înţeleasă. Când era mama tânăr arhitect, profesorii ei care construiau în Bucureşti făcuseră studiile la Viena, la Paris şi aşa mai departe şi aveau un alt bagaj cultural. Ulterior s-a produs o altă generaţie de arhitecţi, foarte mulţi foarte buni şi care, după comunism, au ajuns la vârsta pensionării.

Lucrurile se degradaseră din punctul de vedere al şcolarizării şi din punctul de vedere al politicii. Chiar şi după ’90, au fost instituţii care au scos nişte studii foarte serioase, care au imaginat strategii foarte bune. Acel Plan Urbanistic General (PUG) din anii 2000 nu a fost un PUG prost. A fost un PUG poate prea rigid, într-un anumit sens, însă cel puţin avea viziunea de a proteja anumite valori ale oraşului. Problema e că el nu a fost respectat. Deci urbanism a existat. Acum tinde să dispară, în primul rând din cauza privatizării lui. Aproape că discutăm de un urbanism privat, ceea ce este absurd în sine, pentru că urbanismul are în primul rând ca rol să echilibreze forţele între interesul public şi cel privat, în favoarea interesului public. De unde şi rezultatele aferente.

Ansambluri de locuințe colective construite în extremitatea vestică a Cartierului Miliari.(FOTO: GoogleMaps)

În legătură cu iminenta ghetoizare despre care aţi amintit… Care este primul pas care trebuie făcut concret pentru a împiedica acest fenomen?

Lucrurile sunt foarte complicate. Discutam cu colegii mei că noi nici măcar nu avem o statistică corectă. Dacă ne uităm pe recensăminte, Bucureştiul este un oraş în scădere, un oraş shrinking (nr. – în micșorare). Nu mai discutăm de faptul că o mare parte din populaţia bucureşteană nu are buletinul aici. Spre exemplu, ce ştim clar e ca la ieşirea de la A1 e comunitatea de piteşteni, iar comunitatea de constănţeni şi tulceni e la intrarea de pe Autostrada Soarelui. Deja şi-au creat cartiere întregi datorită proximităţii cu ieșirea spre locul de sorginte. Nu zic că este un lucru rău, ci dimpotrivă. Însă foarte frecvent rămân cu buletin la adresa veche şi sunt recenzaţi şi în ziua de azi la Piteşti, la Constanța, la Bacău şi aşa mai departe. Noi nu ştim dacă populaţia scade sau, dacă crește, cu ce viteză creşte. Este foarte greu să avem o planificare coerentă. Când am pus problema dacă suntem un oraş în creştere sau în restrângere mi s-a spus că este irelevant, că noi oricum trebuie să ne dezvoltăm.

Cine v-a spus asta?

Nu dau nume, însă este profesor care formează noua generaţie de urbanişti. Noi nu suntem capabili să înţelegem ce este o resursă şi cum să folosim această resursă. Ceea ce este şocant în peisajul bucureştean e că orice parcelă, din punct de vedere al viziunii, are aceeaşi valoare. Şi aici mă gândesc în primul rând la Nord, pentru că are o resursă fabuloasă, şi anume salba de lacuri a Râului Colentina, care reprezintă unul din marile proiecte vizionare ale oraşului şi pe care o batjocorim cu buldozerul.

Afisul expoziției Shrinking Cities, organizată de insitutul Van Alen din Germania, care a urmarit fenomenul din zone metropolitane precum Detroit (USA), Halle/Leipzig (Germania), Manchester/Liverpool (UK) și Ivanovo (Rusia).(FOTO: vanalen.org)

Sudul dispune şi el de o serie de resurse, începând cu Lacul Văcăreşti, acolo unde se doreşte să se construiască pe el sau lângă. Ceea ce reprezintă încă un lucru tipic la noi. Îmi fac casa la pădure, dar pentru asta tai pădurea, după care mă trezesc cu casa într-un cartier betonat. La noi legătura cu frumosul e că mă duc şi mă pun în mijlocul lui. Avem obiceiul să ne amplasăm ca peştele de sticlă pe milieu. Se pare că estetica asta mic-burghez comunistă ne-a afectat pe toţi. Suntem toţi ca nişte peşti pe milieu.

Mai există Valea Dâmboviţei. În Sud mai există o arhitectură excepţională, cum ar fi cea industrială. Există resurse şi spaţiale, şi arhitecturale şi naturale până la urmă. Există şi în Estul şi în Vestul orașului.

Una dintre resursele urbanistice din Sudul Capitalei este Parcul Văcărești. (FOTO: Cosmin Pojoranu)

Legat de oportunităţile de angajare care ţin cumva sus Bucureştiul în deciziile tinerilor din România de a-şi lăsa în urmă localitatea de baştină. Mai e loc de dezvoltare în direcţia asta? Pentru că, așa cum spuneați, deja putem vorbim şi de un curent al expaților care aleg să rămână aici.

Cunosc oameni care au venit aici cu marile corporaţii, pe funcţii de conducere, şi ulterior au preferat să rămână în Bucureşti decât să se întoarcă de unde au venit. Mai cunosc şi foşti studenţi care au rămas aici în anii ‘90, fără nicio perspectivă, doar pentru că se simţeau bine. Pe de altă parte, chestiunea asta cu oportunităţile de angajare reprezintă un mit. Bine, e în funcţie şi de tipul de profesie şi de decizia personală, care poate fi foarte diferită.

Există oraşe în România care nu au arhitecţi, iar tinerii arhitecţi vor să rămână aici, deşi ar câştiga foarte mult acolo. Sunt oraşe care au nevoie de anumiţi profesionişti. Toţi rămân în Bucureşti dintr-un motiv care-i mai degrabă mitologie. Am exemple de foşti studenţi cărora, în momentul în care au decis să se întoarcă în oraşele lor, le-a mers mult mai bine decât în cei 2-3 ani de strădanii în Bucureşti, în care au stat în şomaj şi au mai ciubucărit pe ici, pe colo.

Vorbim de un „magnetism” al locului?

E un firesc al omului. După atâţia ani de facultate, te ataşezi de loc, de noua gaşcă, te ataşezi de cârciumă, de faptul că ai teatre. Da, foarte mulţi motivează neîntoarcerea în provincie din cauza lipsei de viață culturală. Asta e însă o problemă la nivel naţional, pentru că nu înţelegem că a investi în cultură înseamnă a investi în dezvoltare. Se spune că în loc să producă, cultura consumă. Ceea ce e o tâmpenie sinistră.

Cred că e vorba şi de o adaptare a sistemului educativ, pentru că degeaba copilul are 10 la matematică şi fizică dacă nu ştie două boabe de istorie a cinematografiei, de exemplu. Deşi le folosim zilnic la un anumit nivel şi e bine că ne structurează mintea şi gândirea, dincolo de asta mai trăim şi cu altceva. Eu, spre exemplu, n-o să ies la festivaluri de matematici niciodată, oricât de interesant ar fi.

Festivalul Internațional George Enescu este vârful de lance al evenimentelor culturale organizate la București. (FOTO: Inquam Photos/Bogdan Buda)

În condițiile în care la această oră în Bucureşti ştim când plecăm, dar nu ştim când ajungem, mai putem discuta de transport ecologic sau despre noţiuni de infrastructură adaptivă?

Nu atâta timp cât considerăm că maşina e un drept, nu un lux şi nu reuşim să înţelegem că a renunţa la maşină este un avantaj. Oricât de mult aş putea să critic administraţia locală din Bucureşti, transportul public, cel puţin STB-ul, nu şi Metrorex, chiar s-a îmbunătăţit vizibil de la un an la altul. Însă degeaba vine autobuzul la cinci minute dacă tot două ore stau în trafic cu el. Autobuzele s-au modernizat, vin la un interval decent. Ce-am remarcat la colegii mei e că foarte mulţi care critică autobuzele sunt cei care nu le folosesc niciodată. Au rămas probabil cu o imagine din anii ’90 cu autobuze îngrozitoare, care nu vin niciodată şi au ajuns să nu mai consume transport public. Mie mi se pare că în condiţiile date, transportul public a înregistrat în permanenţă o îmbunătăţire.

Autobuzele STB, vector mobil pentru promovarea evenimentelor culturale ale Capitalei. (FOTO: Societatea de Transport București)

Ce şanse are Bucureştiul în acest context să devină metropolitan în adevăratul sens al cuvântului, alături de Ilfov, după modelul marilor capitale occidentale?

Problema e dacă reprezintă o şansă sau neșansă dacă Bucureştiul devine o astfel de metropolă. În literatura de specialitate găsim analize care demonstrează faptul că, cu cât un oraş devine mai mare şi acaparează totul din jurul său, cu atât teritoriul devine mai sărac.

De fapt, un oraş mare e o tumoră pentru o ţară. Una dintre cele mai bogate părţi ale Europei e cea care nu are metropole, adică Sudul Germaniei, Elveţia, Nordul Austriei. Care sunt oraşele mari din zona asta, realmente metropole? Nu există pentru că vorbim de un teritoriu foarte echilibrat.

Franţa şi-a făcut un proiect foarte serios începând cu anii ‘60-‘70 care a început să funcţioneze. Se numește „Politica Metropolelor de Echilibru”. S-au pompat bani în creșterea Marsiliei, a Bordeaux-ului, a Nantes-ului, pentru a stopa Parisul, iar rezultatele economice sunt benefice pentru teritoriul francez. Reprezintă metropolă un avantaj pentru Bucureşti? Nu cred. Murim sufocați într-o metropolă dintr-o ţară săracă.

Şi totuşi modelul pare să funcționeze în China unde putem vorbi deja de orașe-stat…

Avem populaţia și densitatea Chinei? A demonstrat China că este un model sustenabil? Când discutăm de acest teritoriu dezvoltat echilibrat vorbim de fapt de o analiză asupra lui din Evul Mediu încoace. Deci sunt nişte sute de ani, cu diferite sisteme politice şi economice.

Regiunea București-Ilfov adună 46 de primari şi câteva sute de consilieri locali. Este sustenabil ori benefic acest model administrativ?

E cu dus şi întors. În mod cert e un model sustenabil pentru că e mult mai uşor de administrat teritorii mici decât teritorii mari. Dacă ne uităm la Bruxelles, acolo este clar. Sunt fostele comune care au fost integrate ca arondismente, pentru că sunt practic structuri istorice.

Parisul Intra Muros (nr. – Între Ziduri), care e mult mai mic decât Bucureștiul, are douăzeci de arondismente. Noi avem şase. Doar că au altă structură internă. Un aparat de primărie de sector din Bucureşti cred că este cât 5-6 arondismente pariziene.

Parisul original vs. Bucureștiul inițial (FOTO: GoogleMaps)

De altfel, la Paris planificarea este centralizată la nivelul primăriei, în timp ce arondismentele au doar rol administrativ, nu de planificare şi strategie.

Acolo mai există aparate care se înfiinţează şi se desfiinţează permanent în funcţie de necesităţi. Se fac agenţii de dezvoltare, se angajează oamenii, se termină proiectul de dezvoltare şi se închide agenţia. Adică aparatul fix este unul minimal şi se înfiinţează aparate temporare în momentul când apar proiecte majore.

În ultimii 30 de ani, Bucureștiul a avut ceva similar pe vreun proiect anume?

Nu. La noi statul nu participă niciodată la proiectul de dezvoltare. Este o administrație care e demisionară din dezvoltare, este efectiv la cheremul privatului.

Chiar şi anumite intenţii legislative au fost foarte prost înţelese şi aici mă refer la o propunere care prevedea majorarea CUT (nr. – Coeficientul de Utilizare al Terenului) și POT (nr. – Procentul de Utilizare al Terenului) cu 20%. Ce nu a fost foarte clar au fost condiţiile acestei majorări, dar şi faptul că „pot” nu însemnă „trebuie” modificat.

Diferente ale Coeficientului de Utilizare al Terenului din București. (FOTO: Cosmin Pojoranu)

O astfel de prevedere ar fi fost un instrument de negociere între primărie şi privat. Adică îţi dau 20% în plus la CUT dacă îmi faci o şcoală pe care mi-o predai sau 10 apartamente sociale. Adică îţi dau voie să mai faci două etaje în plus la blocul tău, dar tu trebuie să îmi dai ceva la schimb. Acest lucru în Occident este o practică curentă. E o politică de win-win. La noi se discută în ideea în care cineva trebuie să îşi ia ţeapă. Şi de obicei țeapa şi-o ia cetățeanul.

Până la urmă, avem vreun exemplu recent de bună practică în urbanism?

Sincer, astăzi nu văd nimic de bună practică în Bucureşti. Poate că ar fi fost un exemplu de bună practică începutul proiectului de pe fostele terenuri ale Universităţii de Agronomie din zona IKEA. S-a început cu o oarecare coerență dar, efectiv, s-a blocat totul. În rest nimic. În niciun ansamblu uriaş de noi blocuri nu a apărut o şcoală, o grădiniţă, un cinematograf, ceva în plus construit în anii ăştia. Trăim într-un univers de speculă funciară.

Cred că o formă de inteligenţă e să înveţi din greşelile altuia. De exemplu, a visat Oprescu autostrăzi suspendate în tot Bucureştiul. Păi hai să mergem în alte oraşe şi vedem cum se pune dinamita sub ele şi sunt aruncate în aer, după 50 de ani, pentru că s-a demonstrat în timp că a fost o eroare fatală să faci autostrăzi în oraş.

Cât priveşte coerența administrativă despre care discutam anterior, când privim strict harta administrativă a Bucureştiului vedem că lipsesc nişte bucăţi. Zonele Voluntari, Dobroești, Chiajna, Roșu, Popești-Leordeni. E normal?

Cred că din motive de coerență de organizare spaţială şi resurse spaţiale ar trebui ca ce este în interiorul Centurii Capitalei să devină UAT Bucureşti. Zona metropolitană există de facto. Bucureştiul a polarizat tot fostul Sector Agricol Ilfov.

Că nu există la nivel de reglementări, de planificare urbană, asta e o problemă reală. Cu domnul Pandele care lotizează pista aeroportului care e teritoriul lui şi tot aşa. Teritoriul lui, adică tarlaua lui. Nouă ne mai lipseşte termenul de „public servant” (nr. – funcționar public). La noi primarul se crede rege. Şi angajatul de la primărie la fel.

Părțile „lipsă” ale Bucureștiului sunt conturate de Soșeaua de Centură. (FOTO: GoogleMaps)

La prima vedere pare de bun augur să ai în funcţie un primar cât mai mult timp. Înţelege zona, simte locul, se profesionalizează. Prin prisma ultimilor 30 de ani, putem vorbi despre acest lucru când vine vorba de zona metropolitană a Bucureştiului?

Din păcate, nu. Însă este, din nou, o chestiune cu dus şi întors. Şi nu ar trebui să vorbim doar de primar, ci şi de pachetul de oameni care lucrează în primărie. A schimba toţi oamenii din patru în patru ani din administraţia centrală şi locală este o idee proastă, care duce la deprofesionalizare. Însă fără un organism de control se poate ajunge, evident, la abuzuri. Cum se întâmplă şi în educaţie. Odată ajuns profesor, nu te mai dă nimeni jos, chiar dacă nu mai citeşti o carte sau o metodă în plus sau nu mai vrei să evoluezi.

În privinţa primăriilor, în afară de electoratul care reprezintă cumva organismul suprem de control, ar mai trebuie să existe şi alte pârghii de verificare a calităţii actului administrativ?

Nu aş putea să-mi imaginez cum ar trebui să arate un sistem administrativ îmbunătăţit pentru că nu este domeniul meu de activitate. Probabil că există soluţii. Ce pot să spun e ca la noi lucrurile nu funcționează foarte bine. Ce e cert e că în toate primăriile şi ministerele am cunoscut oameni extrem de competenţi. Adică nu vorbim de un aparat fără competențe. Vorbim însă destul de frecvent de funcţionari de bună calitate, şi profesională şi morală, traşi pe linie moartă pentru că au deranjat pe cineva. Asta am văzut-o cu ochii mei.

Primarul general, Nicușor Dan, a anunțat recent că va disponibiliza aproape 3.000 de angajați ai companiilor municipale inființate ilegal de administrația anterioră.(FOTO: Cosmin Pojoranu)

Noi trăim într-o ţară în care vrem să reglementăm totul. Spre exemplu, Codul Patrimoniului din Germania are 60 de pagini. La noi trebuie 3000 de pagini. Legea funcţionează atât timp cât oamenii de jos până sus sunt dispuşi s-o respecte. Abia atunci legea poate să aibă 60 de pagini. În altă ordine de idei, poţi să ajungi să restricţionezi inutil nişte lucruri. În momentul în care regulile sunt foarte stricte şi rigide, ele dau rezultate la fel de proaste precum lipsa lor. Şi asta se vede foarte clar în urbanism. Lipsa de nuanţe nu duce la rezultate foarte bune. Doar că la noi nuanţa este folosită în detrimentul general.

În Armată există vorba că orice soldat are în raniță bastonul de mareşal. Bucureştiul a avut în ultimii 30 de ani primari cu diverse profesii. Doi ingineri, un jurist, un ofiţer de marină, un medic chirurg, un bibliotecar iar de anul trecut un matematician. Este o ordine firească?

Da. Primarul este un ales, un om politic, nu este un profesionist. Dacă este ceva patologic este altceva: consilierii nu sunt profesionişti, sunt doar politici. Asta este catastrofă. Primarul poate să fie cu patru clase, este constituțional şi corect. N-am nicio îndoială că aşa e bine, că orice om trebuie să aibă dreptul să devină primar sau preşedinte. Bine, măcar să fie alfabetizat, că trebuie să semneze documente. Nu cred că trebuie să fii arhitect sau urbanist ca să devii primar. Cred în schimb că pachetul de consilieri nu trebuie să fie reprezentat doar de băieţii de la partid care au terminat şi aceeaşi facultate cu tine dacă se poate. Trebuie şi consiliere politică în mod categoric. Însă ce remarc în administraţia românească este doar consilierea politică.

Mostră din patrimoniul Bucureștiului. (FOTO: Ion Mateș)

Legat de patrimoniul Bucureştiului, există varianta supraimpozitării clădirilor abandonate de proprietari, adoptată deja de doi primari de sector. La nivel macro, care ar fi soluţia pentru a nu mai avea clădiri abandonate, chiar şi fără caracter istoric, în peisajul urban?

Se poate face ca în alte ţări – expropriere automată. În momentul în care o clădire monument este abandonată şi neîngrijită, statul poate expropria la preţ de ruină, pentru că asta se cumpără până la urmă. Problema e că nu ştiu dacă suntem capabili să etatizăm patrimoniul, pentru că nu suntem o ţară cu buget mare. Cred că la un moment dat statul trebuie să devină un jucător pe piaţa imobiliară. Adică să exproprieze şi să revândă prin scoaterea la licitaţie ulterioară. Dacă se poate şi în alte ţări, se poate şi aici.

Însă aici poate apărea din nou argumentul că nu ar fi constituţional, din cauza dreptului la proprietate. Dreptul la proprietate este un subiect, obligaţia la proprietate nu există. Nu poţi întreţine, nu eşti obligat să rămâi proprietar. Ai un drept dar ai şi nişte datorii faţă de proprietate. În Franţa dacă nu zugrăvești faţada nu ştiu câţi ani, ori ţi se dau nişte amenzi uriaşe ori, la limită, poţi fi expropriat dacă nu îţi permiţi.

Cum să-mi garanteze statul ca eu o să am bani să-mi întreţin casa? Că trebuie să îmi fie protejat dreptul la proprietate este altceva. La noi proprietatea e considerată sfântă și sincer nu ştiu ce înseamnă „sfânt” şi cum se traduce sfinţenia în termeni juridici.

„Cade tencuiala” a devenit omniprezent în multe zone din București. (FOTO: facebook/Atenție, cade tencuiala)

Cum ar putea Primăria Generală să devină un jucător pe piaţa imobiliară?

În alte oraşe, primăriile sunt jucători şi pe proiecte de dezvoltare. În Olanda, nu cred că există proiect major de dezvoltare în care administrația să nu fie jucător, adică finanțator. Ca să nu mai vorbesc de proiectele strategice. Parteneriatele publice-private la noi se opresc în sintagma „legea nu permite”. Eu, din câte ştiu, atâta timp cât legea nu interzice, atunci este permis. Că nu ne-am imaginat un mecanism? Poate că e mai bine să nu se creeze un mecanism, fiindcă mecanismele pot fi diferite şi multiple. Vorbim de rezultatul unei negocieri până la urmă. Dar pentru asta, da, îţi trebuie un aparat tehnic extrem de bun.

București 2050. Se tot discuta despre hub regional economic, cultural, de transport şi tot așa. Avem șanse să devenim Capitala Balcanilor până atunci?

Ce-i lipseşte chelului? Tichie de mărgăritar… Adică noi nu suntem în stare să ne strângem gunoiul, dar ne facem hub regional. Din nou, nu ştiu de ce ar trebui să fim hub regional. La ce ne-ar ajuta să fim hub regional? În orice caz, Durankulak sau Krapetz-ul sunt huburi regionale, cel puţin pe timpul verii. N-au aeroport, nu au nimic, dar toţi românii sunt acolo.

Ce ar trebui să înţelegem prin hub regional? Un mare aeroport în care să vină toată lumea? Nu ştiu dacă este o soluţie. Am stat cinci ani în Bruxelles, iar acolo populaţia a ieşit în stradă să protesteze împotriva dezvoltării aeroportului Zaventem. Da, poate să fie un business bun, dar populaţia locală s-ar putea să fie profund dezavantajată.

Poluarea fonică generată de aeroportul principal din Bruxelles, unul dintre cele mai aglomerate din Europa, ocupă de ani de zile agenda publică locală.

Hub de business? Cred că Bucureștiul este deja. Cum îl dezvolţi şi cum îl împrăştii în oraş, dacă ar trebui să creăm platforme gen Pipera şi în Sud, asta e o altă discuţie.

Sunt perspective pentru un cartier de afaceri pentru zona de Sud?

Cred că acum este şi un moment foarte prost de a lua astfel de decizii. Din câte aud de la colegi, sunt corporaţii care şi-au pus problema ca după pandemie lumea nu se va mai întoarce la birou 100%. Au fost atât de multe avantaje în pandemie, încât au zis că rămân aşa. Inclusiv economice. Adică de ce să plătească 10.000 de metri pătraţi de birouri, când pot să plătească 200, atâta timp cât oamenii dau, de acasă, acelaşi randament sau chiar mai mare, se pare.

Cartierul de afaceri Pipera, văzut din Parcul Bordei. (FOTO: Cosmin Pojoranu)

Dacă ne uităm la olandezi, ei au o politică de ani de zile de „home working”. Nu le-a trebuit pandemie ca să se gândească la chestia asta. Pentru firme mici, acolo există birouri colective în cartiere, în care se închiriază cu ora un spaţiu. Bine, nu e cazul unor corporaţii cu mii de angajaţi. Cred că modul în care vor fi gândite spaţiile urbane se va schimba destul de serios. Cred că cel puţin o vreme ar trebui să stăm să observăm și mai cred că, în general, sunt foarte puţini oameni la masă când se discută urbanism.

Foarte des sunt ignorate sociologia şi antropologia. De regulă, se cer doar analize demografice. Sociologia înseamnă totuşi ceva mai mult decât demografia, dar nu este niciodată aplicată la urbanism. Asta cu toate că sociologi şi şcoli bune avem.

Mai mult, foarte des chemăm la masă investitorii şi dezvoltatorii imobiliari, dar nu chemăm alte business-uri. Ca şi cum ele nu există.

De ce marile corporaţii care au mii de angajaţi nu sunt puse la masa discuţiilor? Consultarea publică în România este un fiasco. Dacă pun proiectul pe net şi lumea scrie comentarii, asta nu e consultare publică. E doar un simulacru penibil. Mai e şi poziţia superioară a profesionistului care nu are ce asculta de la popor. Până la urmă, trebuie să asculţi ce spun oamenii.

Aerul mediteranean pe care l-aţi amintit la începutul discuţiei mai are energie să se perpetueze, din inerţie măcar, până în 2050?

Depinde de preţul berii (râde). Da, cred că va exista. Depinde şi de gusturile pe care o să le aibă noua generaţie. Dacă ieşim acum pe stradă, vedem terasele pline şi oameni ieşiţi la plimbare.

Legat de vibe-ul mediteranean, în Bucureşti nu mai avem unde face baie. Am rămas literalmente fără gârlă, gârla cu plajă, deşi gârle avem. Când eram copil, traversam înot orașul, cu hainele în pungă, dintr-un ştrand în altul. Ca să nu mai zic de grădinile de vară mari ale Bucureştiului, care ajungeau să aibă iepuri sau vulpi în curte. Spaţiile de detentă uriaşă urbană au început să dispară şi, în schimb, inundăm Herăstrăul cu terase. Din nou, cum spuneam mai devreme, nu facem terasa lângă Herăstrău, o facem în mijlocul milieului.

Ștrandul Crângași este arhiplin în sezonul cald. (FOTO: Facebook/Strand Ciurel)

Mâine dacă aţi avea pe mână bugetul Bucureştiului, care ar fi prima investiție inteligentă pe care ați face-o?

Habar nu am, pentru că nu am nicio o analiză serioasă.

Deci ar trebui să investim în analize serioase ale orașului?

E complicat. Apropo de partidele care propun un candidat sau altul la Primăria Capitalei. De fapt, e o chestiune generală, la nivel național. Sunt foarte mulți primari care abia după ce ajung la putere încep să discute cu specialiștii în care au încredere şi adună un fel de echipă. Însă e prea târziu şi nu mai au timp să facă lucruri.

Până la urmă partidele care ştiu că vor avea permanent un candidat, din patru în patru ani, ar trebui să investească într-o echipă de lucru înainte de alegeri, nu după alegeri. Asta e o chestiune de lungă respiraţie. Roxana Wring începuse un proiect de genul acesta. Bun, pot să fac acum o strategie şi să pierd alegerile. Continui în următorii patru ani să o dezvolt şi după patru ani mai încerc o dată. Nu stau după aia doi-trei ani să-mi fac analize. 

Acum oscilăm între două variante. Dacă primarul vine, se pune şi îşi adună oamenii şi începe să se gândească la ce trebuie făcut, este înjurat că de când a venit la primărie nu a făcut nimic. Deşi el face.

Dacă vrea doar să arate că el face, evident că vine cu chestii heirupiste, care, de cele mai multe ori, fac mai mult rău decât bine. Cred că politicul uită că trebuie să fie pregătit.

Din acest punct de vedere, au partidele rezerve de profesionişti?

Există specialişti suficienţi, să nu fim atât de naivi. Sunt partide care dispun inclusiv de consiliere în regim de voluntariat. Adică sunt foarte mulţi oameni care vin din zona tehnică, a ONG-urilor și care vor să ajute.

E foarte multă voință şi voluntariat în Bucureşti. Sunt foarte mulţi oameni care fac voluntariat şi în cultură, şi în arhitectură, aproape în orice domeniu. Încă mai avem această energie. Bucureştiul este un oraş care aproape că trăieşte din voluntariat.


Acest material este primul din seria „Marele București”, un proiect special, elaborat cu sprijinul Băncii Mondiale, care oferă asistență tehnică Primăriei Municipiului București pentru elaborarea Strategiei Integrate de Dezvoltare Urbană (Strategia #Bucuresti2050). Detalii pe EstiBucurești.org sau pe Facebook.

Ne vedem și offline, să discutăm aplicat despre unde suntem acum și unde vrem să fim. Prima dezbatere are loc pe 15 septembrie, La Firul Ierbii, despre Nord vs Sud.

(Visited 12,435 times, 1 visits today)