Eram acasă și tocmai mă pregăteam să protestez serios: nu se poate ca pisicile alea două să își bată joc de banii mei, de salariul meu de reporter la Buletin de București! Am făcut o întrunire de familie și le-am arătat că orătăniile alea două deja au stricat căsuța pe care le-am cumpărat-o săptămânile trecute. Ce-ar fi să ne ascuțim toți ghearele pe unde apucăm? Să distrugem tot? Unde ar mai ajunge lumea asta?
Și-n timp ce le explicam asta bunicilor, plină de obidă, o aud pe mami: „Lisa, hai să mergem într-o aventură!” Yeeeey, a-ven-tu-ră! Asta e propoziția mea preferată, după „Hai afară!”, ”Vrei grătar?”, ”Vrei și cașcaval?”. Nici n-am întrebat unde mergem, ci am fugit pe scări, entuziasmată, spre mașina care ne aștepta. Sper doar că se va lăsa și de această dată cu mâncare și cu oameni care mă admiră!
Pe drum am aflat că mergem la Street Delivery, iar organizatorii cred că orașele trebuie să fie și ale oamenilor, nu doar ale șoferilor. Eu aș adăuga că trebuie să fie și ale cățeilor. Bine, și ale pisicilor, să nu pară că sunt egoistă. Se vede încântarea de pe fața mea, nu-i așa?
„Pentru că ne dorim orașe sustenabile și incluzive, pentru că spațiul public nu poate fi doar al omului șofer, anul acesta am ales ca temă de lucru Shared Spaces. Timp de trei zile, vom reda spațiul public omului pieton, omului copil, omului biciclist și tuturor oamenilor care își doresc să trăiască, nu doar să tranziteze orașul. Astfel, strada Arthur Verona va deveni o machetă locuibilă în care vom descoperi cum ne putem construi viitorul într-un oraș pentru oameni, nu doar pentru mașini”, se arată în descrierea evenimentului.
Ajunsă la locul faptei, la Cărturești Verona, am dat de un steag pe care scrie „Street Delivery”. Deci pe aici e intrarea. Însă oamenii cu care urmează să vorbesc mai au de așteptat. Tocmai mi-am găsit noi prieteni și m-am jucat un pic cu ei. Îi rog pe colegii din redacție să se uite la filmulețul de mai jos, să vadă ce plină de energie și ce agilă sunt! Cosmin Pojoranu, nu sunt doar „o bătrânică”, da?
Ne-a așteptat Aura Petrașcu, coordonatoarea pe comunicare și social media de la Street Delivery. Ea ne-a povestit ce se întâmplă aici. Să nu uitați că mai aveți timp să participați și azi, până diseară.
Apoi mi-a zis ceva ce aproape m-a făcut să leșin de încântare: că are o mare slăbiciune pentru căței, chiar dacă acasă are o pisică și că speră ca ea să nu afle niciodată. Stai liniștită, Aura! Secretul nostru este în siguranță! Am făcut și o poză împreună! Ea m-a luat în brațe, eu m-am bucurat. Și nici nu a zis ceva de genul că aș fi grasă, cum mi se tot întâmplă în ultimele luni.
Apoi am dat de standul celor de la Centrul pentru Resurse Juridicce. Dacă nu știți, ei sunt cei care au descoperit ororile din azilele de bătrâni și luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. M-a impresionat cușca pe care au adus-o, imaginea cu fetița aia care era întinsă pe jos, bucățile de pâine de lângă ea, lanțurile… Ceva oribil! Nici măcar câinii nu ar trebui tratați așa, d`apoi oamenii! Mi s-a frânt inima: că-n lume asta mare există oameni răi, ca niște monștri, care-i chinuie pe alții!
Alina Barbu, de la Centrul pentru Resurse Juridice, ne-a povestit mai multe despre fata din colivie.
Apoi am făcut tradiționala poză cu mine, cu ea, și cu încă o voluntară a CRJ. Îmi place să fac poze cu oameni buni la suflet. Ei îmi dau speranța că lumea poate fi un loc mai bun, iar cei fără apărare pot avea șansa unei vieți mai bune.
Cu tristețe în suflet am mers mai departe. Și-am dat de o șezătoare de tricotat, unde mai multe bunicuțe împleteau fulare în culori vesele, beau cafea, râdeau și depănau amintiri.
Mi-a plăcut tare mult aici, mi-am adus aminte de bunicii mei. Poate ar trebui să îi înscriu și pe ei în asociația asta, să cunoască și ei mai mulți oameni.
Am făcut și o poză cu Bianca Pintilie, manager de programe la Asociația Niciodată Singur, prietenii vârstnicilor. Și ea mi-a spus că sunt frumoasă, deșteaptă și că a fost o onoare să-i iau un interviu. Până la urmă, poate chiar e ceva de capul meu și am stofă de reporter adevărat!
Apoi am plecat spre alte locuri: și-am dat de o clădire veche, ce m-a cucerit pe loc. E vorba de Biserica Anglicană. Ba chiar am fost invitată și înăuntru. Mi s-a părut absolut grozav că au voie și cățeii aici! Ba chiar au fost și niste pisici, mi-a spus Răzvan, cel care mi-a făcut turul de onoare al bisericii. Nici nu știți cu ce emoții am călcat pe acel covor, în timp ce mami era în urma mea.
Everett Nevsky, preotul Bisericii Anglicane, ne-a povestit despre cum biserica pe care o păstorește participă la Street Delivery. El mi-a vorbit despre recunoștință și contemplare, despre cum să ne gândim la marile probleme ale vieții. A și râs când i-am spus că eu sunt reporterul adevărat și că mami e doar asistenta mea.
Pe moment, nu am știut ce să îi răspund: este prima dată în viața mea de cățel când iau interviu unui preot! Este și prima dată când iau un interviu în limba engleză, că, dacă vă aduceți aminte, la primul meu reportaj vă mărturiseam că nu cunosc această limbă. Între timp am învățat repede, ca să fiu și mai pregătită în meseria mea!
Însă, în timp ce mergeam mai departe, con-tem-plând, mi-a venit o idee. A fost aproape ca o chemare. În Biserica Anglicană, femeile au voie să fie preoți. Oare mama mea n-ar vrea să facă ceva bun cu viața ei?
Să știți că am fost și pe la partea cu mâncare, însă am fost atât de copleșită de întâlnirea mea cu biserica, încât nu mi-a mai trebuit mâncare. Simțeam nevoia să-mi iau niște timp liber, pentru mine, în care să mă gândesc la lucrurile serioase din viața mea. „Oare faptul că le pârăsc pe pisici o fi păcat?” – asta era întrebarea care mă tot frământa. Înainte de a pleca acasă, am mai făcut o oprire, la cei de la „Între vecini”. Acolo am întâlnit-o pe Marina Marcu. Ea ne-a explicat ce trebuie să faci ca să fii „prosumator”. Iată, trebuie să învăț un cuvânt nou, că nu știu ce înseamnă asta!
Dar mie partea finală mi-a plăcut. M-au luat fetele alea în brațe și am făcut multe, foarte multe poze împreună. Sper să le mai întâlnesc și altă dată!
Ba ieri am apărut și pe Instagram, că fetele de aici mi-au făcut publicitate, după ce eu le-am arătat că sunt ziaristă adevărată, care are inclusiv legitimație de presă.
Dragii mei, cam atât de aici, de la Street Delivery! Ham, ham, woof, woof (vedeți? Știu să latru și în engleză!). Eu sunt Lisa, reporterul canin de la Buletin de București!
lasă un comentariu