Mi-am început și mi-am încheiat săptămâna trecută cu meciurile de fotbal ale naționalei României. Cea la care te gândești automat când zici „naționala” a jucat luni cu Suedia, în fața a circa 49.000 de spectatori. Cealaltă, despre care abia găsești știri în ziua meciului, este naționala feminină a României, care a jucat un meci de baraj pentru Mondial cu alți nordici net superiori: Norvegia.
Nicuna din cele două naționale n-a marcat vreun gol, ba chiar cea feminină a fost dominată aproape total – de mult n-am mai văzut un meci care să curgă atât de mult într-o singură direcție – 79 atingeri în careul României a avut Norvegia.
Invers, România a ajuns doar o dată în careul advers. 78.8% din timp mingea a stat la Norvegia.
Realizez, în contextul declinului vizibil din sportul păstorit de FRF, că sportul acesta la care particip ca spectator nu (mai) este despre rezultat în sine și nici despre meciul propriu-zis. Nu mă-nțelegeți greșit, ar fi tare fain să fim iar ca-n ‘94 sau măcar ca-n 2008, s-avem ce fotbal să vedem, dar poate că este cazul să fim realiști.
M-am uitat recent la jumătate din repriza a 2-a din Malta vs San Marino, să mă pregătesc de viitorii adversari ai României. Ce pot să spun, nu joacă mult mai prost decât i-am văzut jucând pe cei selecționați de Hagi.
Însă până să vină vreun Mesia să reconstruiască cu migală și răbdare infrastructura care poate susține o performanță sportivă românească, este util pentru psihicul nostru de spectator să ne găsim alte bucurii, adiacente meciului în sine. Și avem de unde.
Naționala de fotbal a României reprezenta pentru mine o palidă alinare la toate problemele societății românești. Este genul de realitate împărtășită care ne lipsește de când trăim tot mai fragmentați: fiecare în bulicica sa, la consolidarea căreia trudește zi-lumină Sfântul Algoritm de care nu ne mai dezlipim.
Meciurile naționalei, la fel ca Eurovision-ul sau, nu știu, Insula Iubirii, sunt o bună oportunitate de a găsi un numitor comun cu cel de lângă tine, să ai despre ce povesti, chiar dacă v-ați lua în coarne pe orice alte subiecte.
Hai să vă zic cum s-a simțit această săptămână fotbalistică de la firul ierbii cu naționala României. Masculină și feminină.
Luni, 5 octombrie
Plimbăm câinele un pic, apoi la 8:21 plecăm spre metrou, că doar nu ne-am născut în mașină și avem, totuși, un transport public eficient, chiar dacă STB, în insolvență, continuă să pape bani publici cu drag, în timp ce ia decizii strategice proaste vizavi de parcul de autobuze.
Schimbăm la Victoriei, coborâm la Iancului. La ieșirea din metrou ne lovim în plin, cu piciorul, de un stâlpișor care stătea oblic, mascat de întunericul capitalei noastre europene. Îndurăm pentru România, doar suntem hashtag rezist.
Traversăm și o luăm pe jos spre Vatra Luminoasă, să vedem cum mai arată fostul cartier în care-am stat vreo 9 ani. Până să ajungem acolo, complimentăm trotuarul eliberat de mașini încă de acum un an. Uitasem de el, remarcăm că, iată, se poate dacă există voință.
În Vatră nu s-au schimbat prea multe, cu excepția cochetului Parc Național, redeschis parțial la 1 septembrie, după 13 luni de lucrări al căror cost total ajunge la 12 milioane de euro, jumătate din fonduri venind de la hapsânii ăia de la UE, nerambursabile.
S-au refăcut cele două țarcuri de câini și arată chiar bine. S-a inventat o nouă alee, cu gard (desigur), care merge pe creasta dealului, deci poți ajunge, prin parc, după ce treci de țarcurile de câini, până spre Aleea Belvedere. Au dispărut cele două alei centrale perpendiculare pe amfiteatru, s-a oficializat și zona de MTB, îi zice dirt park acum.
Au apărut plante perene și multe furtune de irigații, precum și bănci noi, fancy, cu și fără spătare. Să vedem cum o rezista și, mai important, când vor reface malurile (înțeleg de la dom’ Primar că e mai complicat)
Ajungem la stadion, intrăm prin Maior Coravu și facem dreapta, căutându-ne locurile la peluză (60 de lei cel mai ieftin bilet). Buluceală mare la intrare, ne-am lălăit un pic pe drum și-am ajuns cam la limită, am ratat imnurile. În peluză oameni diverși, pe centru masați băieții care probabil că achiesează la Radical Fight Club.
Eram trist, încă marcat probabil de colapsul naționalei, așa că n-am făcut nici măcar o poză pe stadion. Am remarcat, totuși, că oamenii încă mai țin cu România.
Desigur, se anunțaseră proteste, s-a strigat „muie FRF” și alte asemenea deja tradiționale, s-a afișat un banner cu „Trezirea!”, dar tot adormiți am rămas.
Luăm gol rapid, după o prostie a lui Stanciu. Nu jucăm chiar rău, am fost prezentabili și-n meciul cu Polonia până să luăm acel cartonaș roșu, ba chiar și-n meciul tur cu Suedia.
Mergem să luăm suc pe la mijlocul reprizei, crezând că s-a mai dus din coadă. De unde, la fiecare coadă erau minim 20 de persoane. Stăm vreo zece minute și ne răsplătim cu niște fake Pringles, o Cola și-o apă. Trece rapid prima repriză, trece degeaba și a doua, meciul se termină cu un zero în dreptul nostru. Este și firesc, nici măcar atacanți n-avem, de neînțeles totuși decizia lui Hagi de a-l pune pe Mihăilă vârf, sărmanul.
Mă gândesc la cei mici care au avut momentul lor la pauză – au fost premiați și fotografiați în văzul tuturor pentru câștigarea Cupei Satelor Penny. Oare simt și ei durerea neputinței noastre fotbalistice? Își jură că vor fi mai buni decât ce văd acum pe teren? Sau se gândesc să se mute-n Spania, care domină clasamentul FIFA atât la masculin cât și la feminin.
Gyokeres, marcatorul unicului gol, joacă, totuși, la campioana Angliei, Arsenal. Cealaltă vedetă a suedezilor, Isak, (4 goluri în 5 meciuri în acest sezon la Liverpool), n-a jucat, accidentat fiind. Spre comparație, al nostru cel mai titrat jucător pare a fi vitezomanul Rațiu, care joacă în Madrid, nu la Real sau Atletico, ci la Rayo, pe un stadion micuț ca Giuleștiul.
Dacă tot l-am pomenit pe „spaniolul” nostru (a crescut de la 6 ani în Spania), să notăm și că este de o indolență colosală la națională în ultima vreme, mai ales în jocul defensiv. Și-n ofensivă, nu mai zic că unele centrări sunt către nimeni, nici măcar aproape de vreo țintă. În repriza a doua se demarca degeaba, că nici coechipierii nu-i mai pasau.
Al doilea cel mai titrat jucător, Drăgușin, tocmai ce-a plecat din Premier League pentru a se bate la evitarea retrogradării cu Fiorentina 🤷 Sigur, revenit după o accidentare, ne-a costat acea înfrângere epică cu 0-6 din Polonia, când nici n-a urmărit bine acel balon și a mai luat și roșu în minutul 22.
Ridic o sprânceană când văd cum Suedia, cu un joc care n-a strălucit, are 10 puncte în această grupă, iar Bosnia e pe locul doi, cu 8 puncte (de studiat ce-au făcut și bosniecii de tot adună puncte și victorii). Pe trei vin polonezii, cărora noi le-am masat ego-ul, căci nici ei nu erau în mare formă până să dea de noi.
Retrogradăm în urna a 3-a valorică grație celor 4 înfrângeri consecutive, dar ce mai contează, „nu mai există echipe mici” – am văzut și la nivel de club cât de pigmei suntem:
- anul trecut FCSB lua bătaie nu de la Interul lui Chivu (nu mai apucăm noi să jucăm cu astfel de echipe prea curând), ci de la Inter d’Escaldes, din Andorra (o țară cu o populație de sub 90.000 de locuitori).
- Anul acesta echipa lui Becali a fost eliminată de Auda din Letonia (țară cu sub 2 milioane de locuitori), și nu oricum, pierzând cu 3-2 acasă, pe Arena Națională, și cu 4-1 în retur.
- Campioana ultimului sezon, Craiova (despre care chiar puteai spune că joacă bine), a fost înfrântă de Ararat Armenia (sunt mai puțini armeni decât bucureșteni în lumea aceasta).
Plecăm, străbatem Parcul Național, o luăm pe jos până la Muncii, unde prindem un tramvai 1. S-a prelungit programul STB, dar nu și al Metrorex, că de integrat în UE ne-am integrat de aproape 20 de ani, dar transporturile capitalei n-am reușit să le unim. Când naționala merge prost, observi mai ușor și neajunsurile.
Luăm tramvaiul până la Dristor, unde intuim că ne-ar fi mai ușor să găsim un ridesharing decent. Stăm vreo zece minute până să ne ia un Uber. 60 de lei până la Eroii Revoluției 🫨 Ajung acasă la 1 noaptea și mai trebuie să plimb și câinele. Mă culc târziu, mă culc și trist, dorm prea puțin.
E marți, o nouă zi în care luăm bătaie, de data asta la tineret, la U21, „doar” 7-1 de la Spania, într-un meci care nu mai avea vreo miză, după ce n-am izbutit nimic în fața Finlandei U21 (0-2). Aflăm ulterior că delegația României a stat la șpriț cu dl. Nicu Gheară (pozele-s acolo, pe Instagramul distinsului expat), că mnah, dacă tot erau prin zonă, pe la Ibiza, ce să și faci, să nu mergi să dai binețe.
S-a sesizat FRF, o să facă o anchetă. Poate domnul Gheară ar putea trafica niște know-how dinspre Spania înspre România, că-i foame mare la noi de infrastructură fotbalistică făcută cu cap.
Poate să ne consoleze naționala de fotbal feminin a României?
Muncim, taxe și impozite plătim. Se face vineri. Mai pot meci, România, galben? Mai pot! Nu este primul meu meci de fotbal feminin, știu că atmosfera este mult mai veselă acolo, chiar contrastează cu cea apăsătoare de la meciurile băieților.
Aici parcă nu este totul dus în extreme, nu facem nuntă după o victorie și nici înmormântare după o înfrângere. Îmi iau tricoul cu România pe care l-am purtat și prin Munchen, la Euro 2024. Ce accident fericit a fost și acea calificare! Și ce frumos a fost în Germania, hashtag zidul galben.
Mare foame de performanță națională au românii, of, of, păcat că doar cei de rând, nu și vedetele naționalei masculine a României, care câștigă cât câștigă și investesc banii în tatuaje și imobiliare, pesemne.
Dar să vedeți cât câștigă jucătoarele. Mi-e și frică să aflu. Presupun că o jucătoare din prima divizie abia se poate susține dintr-un salariu. Cu siguranță că dacă joci mai jos de prima divizie, joci part-time, că-n restul timpului ai job, căci trebuie să trăiești. E cunoscută problema disparității de venituri dintre bărbați și femei, sper că nu-i cazul să dezvolt.
Mă încumet să iau mașina, chiar dacă este vineri seară și trebuie să străbat centrul. O fac din motive de accidentare a jumătății mele mai bune (altfel, metrou până la Aviatorilor și de-acolo trotinetă până la Arcul de Triumf). Facem ridesharing de-adevăratelea, mai culegem doi amici de pe drum, de la Universitate.
Ajungem, parcăm un pic mai încolo. Scanăm biletul din aplicația foarte modernă a FRF, inspirată de la cele făcute de case mai mari (FIFA, UEFA), cu cod QR care se reîmprospătează automat la câteva secunde. Intrăm și ne punem și-acolo la coadă. Suntem la tribuna a II-a, unde-s fetele cu toba și portavocea din Brigada CSO.
„CSO” înseamnă Club Sportiv Ocazional și este un loc incluziv, în care femeile pot juca fotbal (și ocazional baschet), la nivel de amator. Tocmai ce-au avut Cupa anuală, pe terenurile de la Baza Voinicelul. FRF a fost și ea parteneră, a asigurat baremul arbitrilor, din ce-nțeleg.
Din pozele de pe Facebook pare că tare s-au distrat. Brigada „CSO” este nelipsită de la meciurile naționalei feminine și promovează pe unde apucă fotbalul feminin, care încă este văzut un pic excentric ca idee – auzi tu, fotbal feminin.
Cumva previzibil într-o societate patriarhală ca cea în care vedeta fotbalului autohton este domnul nostru misogin șef Becali, preaînalt aducător de audiență și grabnic cățărător de capote.
Ascultam un interviu realizat de fondatoarea grupului CSO, Teodora Căbuț, cu fotbalista Andrea Herczez. Cea din urmă povestea din experiența ei în Suedia, amintind cât de firesc este acolo ca fetele să joace fotbal. Zicea că 8 din 10 fete practică fotbalul. La noi, este nevoie de bannere ca cel de mai jos, cu „lăsați femeile să joace ce vor”.
Am ajuns mai devreme, așa că ne așezăm la coadă la singurul punct de vândut orice, băutură / mâncare. Dau să citesc și eu presa sportivă, să mă informez înainte de meci. Scrollez până aproape de finalul homepage-ului gsp.ro până să găsesc știrea legată de meci. Nimic interesant, doar faptul că se joacă. Meciul este totuși televizat pe Digisport 2, din ce înțeleg. Pare că returul (marți, 13 octombrie) nu va fi.
Descoperim de fapt că se bifurcă a noastră coadă, așa că sărim la cea mai mică, la care poți lua doar de băut. Au și bere Grivița, dar mergem pe cuplul clasic de Cola și apă. Socializăm la coadă (români suntem, old habits die hard) – îmi amintesc de coada kilometrică de la precedentul meci de fotbal feminin, cu Cipru, întrerupt de o grindină de aprilie.
Poate n-ar strica un punct suplimentar de vânzare sau o soluție de iuțire a servirii, căci atunci am stat lejer 30 de minute la coadă.
Trec pe lângă noi prieteni cu care nu ne vorbisem – îmi plac mereu întâlnirile neplanificate prin oraș. Ronțăim niște chipsuri care-s și dulci și sărate, primite pe moka la intrare (trăim în acest capitalism unde totul este o activare, era lângă noi și Ronny, ciobănescul carpatin care e mascota naționalei). Mă gândesc că mai bine ar distribui ceva sănătos la intrare, de ce nu o banană, dacă tot suntem „toți în galben pentru România”.
Urcăm în tribună, unde este un mix pestriț de public, dar predomină familiile, cu sau fără copii, și, desigur, tinerii. Există și hipsterimea nelipsită, dar și o doamnă îmbrăcată-n roșu, cu fular cu Norvegia și coarne de viking, infiltrată între suporterii români de la a 2-a.
Începe meciul și fetele noastre iau gol aproape la fel de rapid ca băieții, în minutul 11. Mai iau un gol până la pauză. Nu-și făcea nimeni iluzii că vor scoate ceva în fața unei echipe evident superioare, dar parcă nici jucătoarele noastre n-au cutezat să creadă. Sau poate că o înfrângere cu doar 0-2 este, de fapt, ceva.
Citez dintr-o știre de pe site-ul FRF: „Norvegia este una dintre naționalele feminine europene de tradiție: campioană mondială în 1995, cu nouă apariții la Cupa Mondială de-a lungul istoriei, precum și două Campionate Europene câștigate în 1987 și 1993, lotul nordicelor le include, printre altele, pe prima câștigătoare a Balonului de Aur din fotbalul feminin, căpitanul Ada Hegerbeg, și pe Caroline Graham Hansen, câștigătoare UEFA Women’s Champions League în acest sezon cu Barcelona și nominalizată și ea recent pentru Balonul de Aur.”
Vedem pe margine reclame cu „cartonașul negru”, o nouă inițiativă a FRF care penalizează comportamentul abuziv al părinților care asistă la meciurile odraslelor.
Scorul de la pauză rezistă până la final, în ciuda unui asalt norvegian. S-a strigat „România”, s-au bătut tobele tot meciul, atmosferă faină. Plecăm bine dispuși, chiar dacă am pierdut. Se pare că am doborât recordul de audiență la un meci de fotbal feminin al naționalei, o cifră undeva sub 5.000 de persoane, parcă.
Cu siguranță vom reveni, ceea ce vă dorim și vouă dacă vreți o experiență liniștită și, totuși, fotbal. Sau poate e momentul să punem reflectorul și pe alte sporturi. Oare se mai joacă și rugby pe Stadionul Național de Rugby? Dinamo joacă miercuri cu Barcelona la handbal masculin.
Viitorul sună bine, dar doar dacă ne apucăm de treabă
La tragism și criticat suntem deja în prima urnă valorică. Ca să ajungem și la fotbal, trebuie să acceptăm că suntem jos, jos de tot acum și că trebuie să punem osul la treabă, ca lumea. Cu siguranță nu poți ajunge departe doar cu voință, dar la fel de sigur n-ajungi nicăieri dacă nu vrei, dacă nu-ți propui, dacă n-ai un pic de ambiție sau orgoliu.
Iar băieții lui Hagi n-au arătat mereu că și-ar dori să câștige, pesemne că acest aspect doare cel mai tare. Sau, când au arătat că vor, au arătat că nu pot, ceea ce este iarăși trist de observat. S-au precipitat, au greșit și au fost penalizați. Nu putem invoca ghinionul sau arbitrajul. Tot ce putem face este să recunoaștem că am greșit, iar Hagi a făcut-o deja, să vedem cine se va mai căi.
Apoi hai să facem un plan ca să nu mai ajungem aici prea curând. Nu suntem prima națională decăzută și nici ultima. Franța după Platini a fost eliminată de bulgarii cu al lor Hagi – Stoichkov, în calificările pentru Mondialul din 1994. Bulgarii aveau să ajungă atunci în semifinală, noi ne-am oprit, știm bine, în acel meci cu Suedia.
Ceva îmi spune că nu-i o problemă neapărat de valoare. Te naști talent, dar câți n-au murit și speranțe în România?
Pare că undeva se rupe ceva. Să fie oare și părinții un pic responsabili pentru cum ajung să cedeze psihic viitorii adulți în fața unor echipe clar mai slab cotate? Teoria mea este că și latura psihică și emoțională trebuie antrenată la fel de serios ca cea sportivă. Iar cea sportivă trebuie antrenată chiar de profesioniști, cu metode moderne. Asta dacă ne dorim performanță. Putem să și investim în sport strategic, ca amplificator al stării de sănătate a populației. Orice am face, ne trebuie un plan și disciplina de a-l urma.
E nevoie de un moment zero și, desigur, de a vedea interesul național și din fapte, că la vorbe suntem buni. Până la bani, că de-aia îl tot votează membri FRF pe domnul Burleanu, de a ajuns fosta tânără speranță să i se urce puterea la cap. Nu mă apuc acum să inventez eu soluții la sportul românesc, că suntem toți experți la fotbal și politică, nu-i așa? Bașca, au scris alții editoriale mult mai bine documentate, din care se pot inspira cei ce au puterea să facă schimbarea.
Putem alege să vedem și progresul – fotbalul feminin este și el în creștere. S-au mai construit stadioane în România (dar insuficiente la nivel local). Dar nu putem să ne prefacem că nu vedem elefanții din cameră. Avem momentan un cor de bocitoare care trebuie să se transforme în cor de acționare, în care fiecare își face treaba.
Suporterul suportă, pardon, susține civilizat. Nu face politică pentru a se trezi țara cu terenul suspendat. Conducătorii să conducă, dar după un plan la care să achieseze și cei ce trebuie să-l implementeze. Selecționerul selecționează, dar să nu ia un singur Ianis, să-l ia și pe celălalt care chiar are meciuri și reușite la echipa de club din Portugalia.
Să-și ia și un staff competent, să învețe să comunice astfel încât să-l înțeleagă și receptorii mesajului – jucătorii. Presa să preseze, atunci când e cazul. Investitorii să investească, iar statul român să nu mai stea degeaba, dacă se poate. Asta dacă tot pretindem că iubim naționalele României.
Curaj, că se poate. Cel mai greu este să începem.
