Vă scriu vouă, celor cu care am împărțit zi de zi, timp de patru ani, aceeași sală de clasă. Vouă, părinților mei, care ați crezut în mine din prima zi, dar și dascălilor care au contribuit la sentimentul de „mare familie” pe care l-am trăit cu toții în cei patru ani de liceu. Am scris împreună ultima filă din anii de liceu, dar nu și ultimul capitol din viața noastră.
Nu cred că îmi dau seama nici acum pe deplin că cei mai frumoși ani din viața mea se termină. Cred că din cauza asta nici nu am schițat vreo lacrimă la ultimul clopoțel. Nu pentru că n-am ținut la voi, colegii și profesorii mei, ci pentru că în sinea mea îmi doream să mai dureze măcar o lună aceste momente fericite alături de voi. Îmi doream să mai râd alături de voi, să mai petrecem măcar o jumătate de ceas împreună, fiecare în băncile noastre.
Îmi pare rău, acum, la final de liceu, că poate n-am petrecut mult timp cu unii dintre colegi, sau cel puțin nu atât de mult cât mi-aș fi dorit eu, dar sper în sinea mea că peste ani ne vom revedea și vom recupera timpul pierdut. Mi-ați fost dragi.
Țin mult să îmi readuc aminte pentru ultima oară, din postura de elev, despre primii pași spre școală, despre cum a arătat prima întâlnire cu învățătoarea, în clasa zero, despre emoțiile pe care le-am avut în clasa a cincea, când am schimbat învățătoarea cu prima dirigintă, dar și de prima notă proastă la matematică.
Din gimnaziu până azi am mai crescut și, ce-i drept, am mai căpătat ceva experiență de viață. Chiar și momentul în care așteptam cu emoție examenul de admitere la liceu, pentru care învățasem un an întreg, rămâne sădit adânc în inima mea. După atâta timp, închei cei 13 ani de școală și mă uit în urmă cu mândrie la băiatul de o șchioapă care abia își târa ghiozdanul spre școală, cu un singur gând în minte: „Când a trecut atâta timp?”
Tinerețea rămâne în catalogul de liceu
Liceul a început pentru mine cu o bucurie nemărginită. Eram admis exact unde mi-am dorit, la Colegiul Național „Mihai Eminescu” pe locurile specializării de matematică-informatică. Sunt de părere însă că pe colegi nu i-am ales eu, ci că ei m-au ales pe mine. Sunt foarte fericit că am putut să îmi împart o etapă din viață alături de ei.
Prima zi de liceu, pentru mine, a fost un albastru infinit. A fost momentul în care mi-am dat seama că mă voi dezvolta și voi lega prietenii pe viață. Ne-am mai certat, e drept, dar mereu ne-am împăcat la finalul zilei.
Acum, în ultima zi de școală, pot spune cu mâna pe inimă că liceul a fost mai mult decât o instituție pentru mine. Aici am învățat cine sunt cu adevărat, dar și care este drumul meu în viață, iar acest fapt se datorează profesorilor care ne-au ghidat atent în tot acest timp.
Liceul rămâne pentru mine și momentul în care zâmbeam sub ploile torențiale pe care le ignoram când ieșeam cu toții în curte. Liceul rămâne emoția notelor cuprinse în catalog, dar și efortul de învățare care ne-a unit, acolo unde știam că alte variante nu aveam.
Excursiile au și ele locul lor în sufletul meu de licean. Glasul roților de tren ne-a așteptat de atâtea ori în Gara de Nord, pe drumul spre Predeal. Ba chiar aș merge mai departe și aș spune că în Predeal mă simt ca într-o a doua casă. Nimic nu ar fi fost la fel nici fără drumurile alunecoase către Trei Brazi, pe care le-am urcat cu greu uneori, dar care ne făceau să simțim că aici este locul nostru.
Așa cum am mai spus-o și în trecut, mi-aș dori uneori să mă pot întoarce în acele momente. Să le retrăiesc la infinit. Să simt din nou bucuria victoriei la faza națională a Concursului de Comunicări Științifice la Chimie, deși sistemul mi-a greșit.
Unde-i bursa? Nu e bursa!
Sistemul, totuși, nu s-a schimbat cu mult. Cel puțin în ultimii patru ani de liceu, cei pe care i-am trăit și cel mai conștient de drepturile și de alegerile mele. Sistemul educațional a greșit atunci când a stabilit că, după ce ne-a promis banii de burse pentru olimpici, nu îi mai putem primi din cauza greșelilor comise de cei de sus.
Am muncit din greu pentru rezultatul concursului la care am fost, trebuie să recunosc, împreună cu unul dintre colegii mei de clasă. Am petrecut ore în șir în fața mesei de lucru, unde proiectul pe care urma să-l înscriem în concurs prindea încet, dar sigur contur. Am încercat zeci de experimente până când ne-am hotărât pentru unul și totuși pentru ce? Pentru o astfel de umilință?
Crezul nostru a câștigat, până la urmă, pentru că noi am plecat la drum pentru a avea o reușită de care să ne bucurăm în parcursul nostru educațional. Într-un cuvânt, a fost o reușită care și ea ne-a unit. Dar bursa nu a mai venit, să știți! Și măcar dacă sufeream toți egal… renunțând la salariile de 15.000 de lei din domenii precum magistratura sau din politică.
Avem nevoie de mai mulți bani totuși și pentru burse sociale, pentru că în continuare sunt mulți copii, la sate, care nu au acces la educație. Cei mai mulți își doresc, însă nu le este posibil să-și îndeplinească visul. Nu au bani, dar vor să învețe. Pe ei trebuie să-i ajutăm.
Nici față de profesorii mei, sistemul nu a fost întotdeauna corect, pentru că profesorii mei aflați încă în primii ani de învățământ nu au fost plătiți pe măsura muncii lor, care are, cel puțin în opinia mea, un scop nobil. Cum ar fi ajuns politicienii și magistrații să aibă salarii așa mari dacă nu ar fi avut profesori care să-i educe în liceu?
Extemporal pentru viață, un epilog, o prefață
Împreună, pentru o ultimă oară, am stins lumina din clasă. La un astfel de moment nu am ce să mai spun! Nu pentru că nu aș avea ce, ci pentru că nu îmi ajung cuvintele și spațiul de pe hârtie pentru tot ceea ce a rămas nespus. Simt că liceul ce se termină acum rămâne un epilog la tot ceea ce am trăit și la ceea ce voi mai trăi.
Am muncit constant în liceu, sau poate cum ar spune Mircea Diaconu în Filantropica: „Am fost și prinț și cerșetor!”. Dar să știți că nu regret nimic. Dimineața eram în ultima bancă de la geam, printre formulele de la matematică, fizică și chimie, iar seara scriam mereu pentru Buletin de București. Acum, privind în urmă, pot spune că la finalul celor patru ani sunt mândru de ceea ce am realizat în viața mea, pe care o cunosc de doar 19 ani.
Am fost pasionat de chimie, de istorie, am învățat biologia, dar am ținut și reflectorul aprins asupra Capitalei prin șansa care mi s-a arătat în cei patru ani de liceu. Iar pentru pasiunea pentru carte și oamenii pe care i-am cunoscut și care au contribuit la formarea mea, vă pot spune că mă mândresc că am fost licean la Eminescu.
Astfel, vă mulțumesc că mi-ați fost alături și ați trăit cu toții emoția terminării liceului cu mine.
Și vă mulțumesc și vouă, profesori și colegi, fără de care cei patru ani de școală s-ar fi simțit ca patru ani de suferință.
