de Cosmin Pojoranu
Eram mic de tot la Revoluție. Aveam 4 ani, iar fratele meu abia se născuse de vreo lună. N-am mari amintiri de-atunci: taică-miu îmi povestește cum m-a luat cu el la nu știu ce adunare în Piața Universității, când devenise clar că Revoluția a învins. Fără să studiez prea multe despre ea, împuiat probabil de unghiul de abordare prezentat anual de presă în luna decembrie, m-am raportat mereu la Revoluție ca la fiind ceva sacru. Mă cutremurau imaginile și poveștile de-atunci. Solidarizam, înăuntrul meu, cu cei care au crezut și au luptat ca eu să mă pot desfășura astăzi liber pe internet, de pildă.
Am crescut și m-am format în tranziția anilor 90, unde, dacă stau să mă gândesc acum, multe lucruri erau cam la fel cu cele de dinainte de schimbarea de regim. Băncile din școală, manualele după care învățam, ba chiar și profesorii și metodele. Despre Revoluție și comunism n-am învățat, formal, mare lucru. Așa că în urmă cu doi ani m-am decis să mă implic în conservarea istoriei recente. Am pus pe picioare 80east (apartamentul comunist) și, mai recent, www.muzeulcomunismului.ro – momentan doar o arhivă online.
Era 2013, toamna, când mi-am regăsit niște energie civică într-o mare de oameni. Nu era pandemie, eram toți grămadă în Piața Revoluției, pe care o ocupasem într-un gest de nesupunere civică, parte din lunga serie de proteste pentru Roșia Montană. Era ultima dată când făcusem ceva demn de menționat în acest spațiu public încărcat de simbolistică.
Șapte ani mai târziu, mă trezesc din nou în aceeași Piață. Tot la muncă. Pe scurt, instalăm niște flori ca să ne facă să ne gândim la Revoluție și la libertatea ce-a urmat după. La cum o trecem din sfera abstractă în cea concretă. Unii le pot vedea ca pe lumânări care pomenesc morții, dar noi le vedem ca pe niște luminițe care ne dau speranță.
Descriu mai jos, pe ore, cum s-a simțit montarea instalației artistice pe nume „Infografia inocenței”.
Duminică, 8 noiembrie, ora 12:15. În Biserica Kretzulescu încă se ține slujba duminicală. Parchez lângă Muzeul de Artă un Logan MCV plin până la refuz cu elementele pentru instalația pe care urmează să o instalăm: e vorba de 1166 de cale, flori artificiale, alcătuite din câte un băț (tulpina) și o folie puțin transparentă (petala). La final, după ce le înfigem pe toate 1166 în pământul scuarului verde lângă biserică, vom pune câte o lumânare LED în interiorul calei, pentru a da un efect aparte întregului câmp.
Chiar când parchez apare și Răzvan Pascu, omul cu ideea și viziunea artistică. La fel ca mine, e și el încă avariat după lunga zi de sâmbătă, pe care am terminat-o pe la miezul nopții, după ce am asamblat – alături de câțiva voluntari grozavi – florile care acum dau pe-afară din Logan. Răzvan dispare puțin și se întoarce cu cafea, timp în care eu mă uit la spațiul verde pe care se adună porumbeii, dar și câțiva copilași și câini.
Ora 13: ne facem curaj admirând un rahat de câine abandonat pe spațiul verde. Ne ajută două angajate de la salubritate să îl strângem. Schimbăm cu ele câteva vorbe despre nesimțirea oamenilor. Ne apucăm apoi de lucru și ne dăm seama că n-avem ruletă. Improvizăm – tăiem și legăm două bețe. Ne folosim de o sfoară, pe care marcăm intervale de 75 de cm, cu ajutorul bățului. Ideea e să facem o matrice, adică să plasăm spațiem fiecare floare la 75 de centimetri distanță.
Ora 14: Văd un preot ieșind dinspre biserică. Se îndreaptă spre parcare. Repede, aleg să-l prind și să-i explic ce facem acolo. Îmi spune că terenul e proprietatea Bisericii, eu îi spun că aparține de ALPAB, iar el confirmă că da, ei îl gestionează. Ne felicită pentru idee și ne sugerează să marcăm cumva pe plăci o rugăminte către oameni de a păstra spațiul curat.
Ora 14:30: ajunge și al treilea voluntar, Olga. Vine cu tot cu Biggie, cățelușa care ne-a asistat și sâmbătă, la asamblare. Apariția Olgăi e binevenită – ne aduce și cele 4 plăci explicative, pe care le amplasăm temporar sprijinite de garduri, pentru a putea să ne concentrăm pe asamblat instalația. Altfel, iroseam timp prețios oprindu-ne să explicăm trecătorilor curioși ce facem acolo. Olga începe prin a mai aduna și alți rahați de câine, dar se îngrețoșează după ce strânge și un porumbel mort.
Ora 15:30: au apărut Alex și Hari. Deja suntem mai mulți, ne-am dublat randamentul. Totuși, încep să mă îngrijorez că nu vom termina în timp util. Răzvan are avion de dimineață spre Franța, unde va monta altă instalație luminoasă, un rombicosidodecaedru cu lumini controlabile în el, parte dintr-un decor pentru Opéra Grand Avignon. Dau o fugă cu mașina până la H3, undeva lângă Lacul Morii. Acolo e locul de muncă al lui Răzvan, într-o mare hală industrială în care am asamblat sâmbătă instalația.
Ora 16:30: revin la fața locului. Mă mir că nu ne-a întrebat vreo autoritate de sănătate, după cât m-am zbătut să fie legală toată operațiunea. Mă întreb cât de efemeră va fi instalația. Planul era să o purtăm prin țară, dar probabil ca pandemia nu ne va lăsa. În plus, suntem doar o mână de oameni cu resurse puține. Dar inimoși, iată că se poate.
Ora 17:30: se întunecă și începem să plasăm primele lumânări. Se strâng din ce în ce mai mulți oameni prin jurul scuarului. Vorbim cu ei, le explicăm ce facem, care-i miza. Primim doar feedback pozitiv. Un singur domn n-a fost impresionat și ne-a invitat să ne alăturăm protestului din Piața Victoriei. Ceva anti-botniță. Apare și Mădălina, care stă cu noi până la final. Și pe ea o dor degetele de la ziua precedentă de lucru, dar nu dă înapoi. Olga convinge o doamnă să ne ajute să pună și ea lumânările cu LED în interiorul petalei.
Ora 18:30: n-am mai mâncat nimic de vreo opt ore. Nici apă n-am prea băut, de fapt. Mă doare tot corpul ăsta sedentar – cu o zi înainte am stat prea multe ore în picioare. Dar mă bucură să văd oamenii bucurându-se de instalație. Își fac selfie-uri, se plimbă prin ea, citesc panoul, o apreciază. Îi las cartea de vizită unui domn care tot fotografiază, ca să îmi trimită pozele.
Ora naiba mai știe cât: sunt deja obosit și devin mistreț neprietenos. Dar sunt surprins de cât de bine poate să arate o astfel de instalație minimalistă. Fiecare lumânare pâlpâie și se vede frumos după apus. Ne întrebăm dacă avem cu cine să vorbim ca să oprim temporar trei stâlpi de iluminat public, care ne concurează în plan vizual. Nu știu dacă să fiu optimist sau pesimist: va rezista câmpul de cale vremii de toamnă? Vor fi vandalizate oare florile?
Instalația va sta acolo până duminică, 15 noiembrie, așa că mergeți s-o vedeți pe înserat. Pentru cei ce au uitat, 15 noiembrie e ziua în care aniversăm 33 de ani de la revolta muncitorilor brașoveni.
În loc de încheiere, l-am rugat pe unul din voluntarii din acest weekend – George Hari Popescu – să-mi zică de ce s-a implicat și cum i s-a părut toată treaba. Spune așa.
Mi-am readus aminte cum e să muncești fizic, după atâtea luni de stat în fața laptop-ului, acasă. Pe de altă parte, în timp ce plantam florile artificiale, mă întrebam cum ar arăta un cimitir cu 1.166 de morminte. Apoi am privit acea întindere de lumini, care parcă mergea în sus către Piața Revoluției și mi-am dat seama că este cel mai plin de speranță cimitir pe care l-am văzut vreodată.
