Mii de bucureșteni abandonează mașinile personale pentru a evita cozile kilometrice de pe Drumul Național 1. Alternativa feroviară spre Valea Prahovei, Trenul Zăpezii, se transformă însă rapid într-un test de anduranță.
Ultimul weekend de februarie s-a îmbinat cu prima zi de primăvară, iar soarele și zăpada, prezentă în strat consistent la cota 1400, au atras un exod masiv spre Sinaia, Predeal și Brașov. Gările și trenurile, singura opțiune viabilă împotriva blocajelor rutiere, s-au transformat într-un mărțișor cinic din partea statului: o călătorie sufocantă, pe culoare insalubre, într-un sistem feroviar care, mai nou, este complet depășit și de cerere.
Este sâmbătă, ora 9:45. Peroanele din principala gară a Capitalei arată ca un mușuroi agitat care face a ploaie. Trenul spre Sibiu, pe care îl țintesc, înregistrează un grad de ocupare maxim, iar accesul la locul rezervat necesită negocieri contondente, pe fondul unui haos organizat, unde pasagerii ocupă scaunele altora fără vreo reținere.
Asaltul din Gara de Nord și iluzia confortului matinal
E de înțeles, trenul are doua clase, nu șapte precum anii de acasă pe care cu toții trebuie să-i avem în teorie.
Călătoria mea către Sinaia debutează într-o liniște fragilă, scăldată de o acalmie iluzorie până la urmă. Pasagerii par amorțiți de ora matinală.
Lipsesc, pentru un scurt moment, apelurile video pe speaker sau produsele frugale cu miros persistent.
Pauza auditivă este însă temporară și-mi aduc aminte rapid de motivele investiției în căștile cu noise canceling bun (n.r – anularea zgomotului de fond) care reprezintă o barieră necesară pentru oricine utilizează frecvent transportul public din România.
Sosirea la Sinaia se produce la timp, minune. Această punctualitate este o excepție rară pentru sistemul feroviar autohton. Totuși, coborârea anulează orice urmă de civilizație.
Ca și în cazul avionului, nerăbdarea de a părăsi vagonul șterge granițele spațiului personal.
„Munțomanii” se transformă în obstacole umane, iar rucsacurile lor voluminoase devin arme contondente în aglomerația de la uși. Interacțiunile sunt lipsite de scuze. Oamenii lovesc, împing și forțează ieșirea.
Monument istoric „tratat” cu fum de țigară
Gara din Sinaia, un monument istoric elegant ridicat între anii 1938 și 1940, contrastează brutal cu atitudinea celor care o tranzitează. Văd în timp real cum arhitectura regală suportă zilnic asaltul lipsei de educație.
O pasageră cu un câine de talie mică în brațe forțează butonul ușii vagonului. A apăsat, într-un minut de staționare, la fel de des cât a tras din țigară, în tren fiind.
Las un grup mare de preșcolari să o ia înaintea mea, apoi subtraversez și eu șinele ca să ajung în oraș și admir inscripțiile de pe pereți.
Surprind un domn elegant care se oprește să lipească și el un sticker cu FCRB. Îl aștept să se întoarcă cu fața spre mine ca să-i dau un „thumbs up”, că doar și eu mi-s rapidist. Îl văd apoi cum se regruprează cu familia sa – soție + copil. N-aș fi zis că e genul care lipește stickere cu echipe de fotbal prin tuneluri pietonale din gări.
Goana după bilete la Trenul Zăpezii spre București, în prima zi de primăvară
Sunt venit cu treabă, iar timpul petrecut la Sinaia se scurge rapid. Ultima zi de iarnă aduce aici un soare aproape insuportabil și aproape că „urlă” venirea primăverii. Asta în timp ce planificarea drumului spre casă devine o cursă contra cronometru.
E aproape ora 15:00 și constat că trenurile cu plecare pe la prânz, a doua zi, de Mărțisor, sunt deja sold out. Nu mai găsesc decât la trenuri cu plecare duminică dimineață, la prima oră.
Mai verific și trenurile de prânz, poate mai renunță cineva la călătorie. Apar două locuri, dar dispar repede, până apucăm să ne hotărâm cu ce tren plecăm. Până la urmă văd un tren R-E (3002, știți voi, acel tren mai ieftin decât un IR, dar la fel de rapid) cu plecare de la 10:17. Aici ar mai fi 15 bilete disponibile, dar doar la clasa I și doar cumpărate de la casa de bilete din Gară.
Dau o fugă până la gara și iau două bilete la clasa I, la 48,5 lei bucata, mai puțin decât cei 61,5 lei plătiți la dus, la clasa a II-a în trenul IRN de Sibiu. Mi-a ieșit „româneasca”!
Vagonul etajat, „pregătit” pentru comportament urban
Duminică, ajungem pe peron cu 6 minute înainte de sosirea trenului. Am verificat pe aplicația CFR Călători și n-are întârziere, spre deosebire de celălalt tren cu plecare de la aceeași oră, un Softrans privat, care acumulase deja 30 de minute întârziere.
Numerotarea vagoanelor sfidează însă logica matematică, pentru că primul vagon de la locomotivă poartă numărul 20.
Garnitura este formată din vagoane etajate, vechi, trecute printr-un proces superficial de modernizare. Scaunele au prize și măsuțe, dar grupurile sanitare sunt, ca deobicei, soră cu hepatita.
Interiorul vagonului este= oglinda unei Românii autentice. Un pasager care a prins loc în picioare, lângă tabloul electric, este „păzit” de o pisică în lesă. E agitată și vrea să sară la mine, la oricine, așa că n-apuc să-i fac o poză.
Pe măsură ce trenul oprește în stațiile de pe traseu, numărul călătorilor crește. De la Comarnic, începe și consumul de alcool, căci aproape sunt orele prânzului, nu?
Atmosfera capătă iz de STB la o oră de vârf.
Controlorul de bilete este de-a dreptul exuberant, ține discursuri nesolicitate și compensează lipsa de aer cu glume la limită. Îl întreb unde-i toaleta și îmi ține o lecție întreagă. Îl înțeleg, trebuie și el să se distreze cumva.
Comparația inevitabilă cu infernul de pe DN1
În acest timp, pe DN1, coloanele de mașini staționează pe kilometri. Totuși, călătoria pe șine, deși plină de neajunsuri, garantează un timp de parcurs mult mai scurt și limitează poluarea masivă generată de motoarele pornite în blocaje.
O parte dintre colegi, „fani” CNAIR, sunt prinși într-o coloană generată de surparea unei benzi pe sensul către București. Deși s-a întamplat în decembrie, domnii de la drumuri sunt în continuare surprinși de situație.
Revenim în tren, iar speranța unei călătorii civilizate dispare definitiv după trecerea de Ploiești.
Au început deja conversațiile pe speaker, un fel de colocviu public nesolicitat ținut gratuit de oameni cu deficiențe în buna creștere.
Dar hei, astea-s vremurile, prieteni, trăim într-o lume ego-centristă și ultra-individualistă, unde nu mai contează cum se simt ceilalți în jurul tău atâta timp cât tu ești confortabil, vorbind pe speaker ca la tine-acasă, deși ești în tren, bravo!
Odată cu apropierea de București, culoarele se blochează din nou. Oamenii se ridică de pe scaune cu mult înainte ca trenul să ajungă la peron, împinși de o frică absurdă că vor rămâne sechestrați.
Cum spuneam mai sus, vagoane și avioane.
Ar trebui să ajungem la 12:02, dar am acumulat 6 minute întârziere. Nici n-ajungem în dreptul Gării Basarab, dar majoritatea oamenilor sunt deja în picioare, gata să coboare.
În final, peisajul montan idilic și magia primului mărțișor se opresc brusc la ușa vagonului CFR.
Ușile se deschid, iar pasagerii se revarsă pe peroanele murdare.
Trenul zăpezii, mereu „în întârziere”
Sistemul feroviar este învechit, infrastructura gâfâie, rutierul se înfundă și ni se surpă sub roți, iar deciziile de management luate de niște exmatriculați se resimt din plin.
Totuși, adevăratul deficit național se înregistrează la capitolul educație civică. O călătorie spre și dinspre Capitală demonstrează un fapt cert: indiferent de viteza cu care rulează locomotiva, fuga de proasta creștere a celor din jur este o cursă pierdută din start.
Chiar și cu ultimul Tren al Zăpezii din sezonul 2025-2026.
Editor: Cătălin Doscaș
