În urmă cu mai bine de 130 de ani, autoritățile din București au găsit o „soluție radicală”, după cum titrau ziarele vremii, pentru problema scăldatului în Dâmbovița: l-au interzis. Dacă astăzi privim albiile betonate ale Dâmboviței și Colentinei ca pe un fel de șanțuri hidrotehnice prin care curge nostalgia și din când în când câte o trotinetă electrică, istoria ne arată că, pe timpuri, râurile Capitalei erau printre cele mai populare și cele mai haotice ștranduri ale orașului. De atunci, Bucureștiul a schimbat multe, dar problema îmbăierii pare că a rămas.
Articolele de presă din ultimul secol și jumătate scoase la lumină din arhiva Arcanum pictează un tablou antologic: o luptă continuă între cetățeanul înfierbântat de lunile verii și o autoritate care, în lipsă de soluții inteligente, a preferat întotdeauna să interzică militărește și, în cazuri de extremă urgență, să aplice tactici de gherilă. Cum ar fi confiscarea chiloților.
Scăldatul interzis, atât pentru bărbați „cât mai ales pentru femei”
Înapoi în vara anului 1869, pictorul Carol Popp de Szathmáry surprindea într-o pânză celebră atmosfera de la „scăldătoarea” de lângă Podul Cotroceni. Era un tablou intens populat: bucureștenii își lepădau hainele și se aruncau în râu laolaltă cu rațele, gâștele și câinii comunitari ai epocii.
Costumul de baie nu era încă inventat, parcă nici inhibițiile și, cel mai important, nu existau opțiuni. Cine n-avea bani de baia publică se spăla în Dâmboviță, pentru că era o necesitate de igienă elementară pe prăfuitul caldarâm al Micului Paris.
Văzând acest spectacol public al nudității colective, prefectul poliției de atunci, C. Manu, s-a executat scurt. În 1870 dă prima ordonanță drastică: scăldatul se interzice pe tot cursul Dâmboviței, de la intrarea până la ieșirea din oraș, atât pentru bărbați, „cât mai ales pentru femei”, scriau ziarele Flacăra și Almanahul Sănătății.
De menționat însă că Râul Colentina era atunci exceptat, pentru că se afla în afara hotarelor Capitalei, deci putea fi considerat loc de scăldat.
„Se vede treaba însă că această ordonanță nu și-a ajuns scopul, deoarece o vedem publicată din nou în 1871, ceea ce ne face să credem că Dîmbovița, primul ștrand al Capitalei, a funcționat mai departe, împotriva legii. De, căldurile!”, a conchis Almanahul Sănătății (1970).
Interdicția, de fapt, nu prea a ținut niciodată. Nici în zilele noastre nu ține, pentru că, deși interzis și total riscant pentru sănătate, bucureștenii încă practică scăldatul în râurile problematice ale Capitalei.
Culmea absurdului administrativ s-a consumat însă două decenii mai târziu de la prima interdicție. Iritați de insolența cu care oamenii treceau cu vederea ordinele autorităților, niște agenți de poliție au decis să fure hainele oamenilor.
Confiscarea de chiloți din 1890
Într-o zi de vară din 1890, caldă, Bucureștiul era plin de praf, bazinele erau puține și costau bani, iar Dâmbovița era, ca de fiecare dată, gratis.
Așa că bucureștenii se duceau la apă, numai că autoritățile au decis că nu mai au voie. Motivul de atunci nu mai era „decența publică”, ci faptul că în fiecare an se înecau oameni.
Iar în vara lui 1890 s-a ajuns la o scenă cel puțin bizară consemnată în presa vremii, în ziarul Universul, care, dacă ar mai avea loc astăzi, s-ar lăsa cu câteva cercetări disciplinare.
Pe 25 iunie 1890, cotidianul scria că oamenii s-au dus la râu, s-au dezbrăcat, au intrat în apă, iar agenții poliției au așteptat până când aceștia erau suficient de departe de haine. Apoi le-au luat hainele.
Ziaristul de la Universul se întreba atunci ce fel de rezolvare «radicală» și «violentă» este aceasta, să lași populația dezbrăcată la marginea drumului doar ca să bifezi executarea unui ordin.
„Cu părere de rěǔ, constatăm că multe chestii, la noi, se tranșéză într’un chip violent, am putea zice «radical». (…) Femei, copii, bărbați, goi cu desevěrșire, aǔ fost siliți să se întindă cu agenții ca să-și scoată hainele. Poftim! Nu e revoltător un asemenea scandal? Când se ordonă měsuri trebuie tot d’a-una ținut sémă de ce aǔ s’ajungă iele pe mâna agenților inferiori chemați să le ezecute”, scriau ziariștii acum mai bine de un secol.
De la „baia comunală” din ’95 la analizele cu cianuri
Anii au trecut, dar obiceiurile au rămas adânc înrădăcinate în fibra urbană. În vara lui 1995, Libertatea nota cum râul Dâmbovița devenise din nou o baie comunală de urgență.
În timp ce biletul la ștrand ajunsese la uriașa sumă de 2.000 de lei, studenții faliți din Regie, oamenii fără adăpost și pescarii amatori se răcoreau cot la cot în apa râului.
Doar că, spre deosebire de secolul XIX, Dâmbovița modernă adusese cu sine o nouă amenințare: încărcătura microbiologică.
Problema poluării apei era tratată superficial în ziar, autoarea menționând fără vreo bază factuală că cei care se scaldă în râu sunt unica cauză a mizeriei din apă.
„Ceea ce fiecare din acești oameni nu a aflat sau uită mereu e faptul că, în prezent, râul are o încărcătură microbiană foarte mare. Tot datorită lor”, scria Libertatea acum 31 de ani.
La câteva zile distanță, Jurnalul Național publica un semnal de alarmă drastic din partea Poliției Sanitare.
Nu doar Dâmbovița era un pericol public, ci aproape toate ștrandurile improvizate pe salba de lacuri a Colentinei (Herăstrău, Tei, Floreasca, Cernica).
În apă se găseau amoniac, substanțe organice, reziduuri din localități precum Pitești și Buftea și, mai ales, bacterii „de origine fecală mult peste orice limită admisă”.
Până și prin 1998 sau 2007, comunicatele oficiale sunau la fel de sec: „Scăldatul interzis!”.
Deși motivele oficiale erau diferite, soluția autorităților a rămas neschimbată de la 1870 încoace: în loc de curățat apa, de făcut investiții în canalizare și de oferit alternative populare, s-au bătut în pământ plăcuțe de avertisment.
Se va putea înota vreodată în Dâmbovița?
Dacă în urmă cu un secol și jumătate bucureștenii se scăldau direct în râu, astăzi ideea de a intra în apă pare aproape absurdă. La Paris, situația a fost cândva și mai gravă: Sena era considerată un râu mort, iar scăldatul a fost interzis încă din 1923. În vara anului 2025 însă, francezii au deschis primele zone publice de înot după mai bine de un secol, în urma unei investiții colosale în infrastructura de mediu.
Bucureștiul, în schimb, rămâne blocat într-un rol pur tehnic. În Capitală, scăldatul în Dâmbovița și în salba de lacuri a Colentinei a fost interzis oficial în 2002 prin ordonanță de urgență. În prezent, nicio porțiune a acestor ape nu este autorizată pentru îmbăiere, iar nerespectarea regulilor constituie contravenție.
„În momentul de față, toată infrastructura din oraș este strict hidrotehnică, gândită doar ca râul să fie traversat în siguranță. Orașul nu folosește râul ca zonă de agrement, de biodiversitate sau de răcorire”, a spus arhitectul Teodor Frolu, specialist în dezvoltare urbană.
Conform raportului „Starea Mediului în București 2025”, indicatorii biologici ai Dâmboviței arată stări ecologice moderate spre proaste, iar în aval de colectarea apelor uzate ale orașului, calitatea se degradează accentuat.
Deși măsurătorile generale indică o calitate „medie spre bună”, aceasta este insuficientă pentru autorizarea îmbăierii, care necesită standarde microbiologice stricte.
Sursele principale de poluare sunt deversările industriale și agricole, mizeria adusă de ploaie, mâlul și poluarea aerului, dar și șantierele, a explicat Teodor Frolu.
Deși diferențele de scară și buget sunt semnificative, inițiativele locale precum proiectul „Dâmbovița, Apă Dulce” încearcă să schimbe relația orașului cu apa prin introducerea infrastructurii pentru caiace, plaje urbane și insule plutitoare de filtrare naturală.
Beneficiile unui astfel de proiect depășesc simpla posibilitate de a înota: o perdea vegetală de-a lungul râului ar putea reduce temperatura din centrul Bucureștiului cu 3-5 grade Celsius în lunile de vară.
