Miercurea trecută am pornit, împreună cu câteva mii de părinți, dintr-un orășel minuscul lipit strâns de partea de vest a Valenciei, pe jos, către prima zi de școală în Spania. Nu i-am văzut pe toți, posibil să fi fost chiar mai mulți, pentru că Mislata noastră micuță, cu câteva străzi și 9 școli publice se pare că este cea mai dens populată zonă a Spaniei.
Autor: Ionuț Oprea
CITEȘTE ȘI EPISODUL 1: M-am mutat în Valencia și nu îmi pare rău. Ce diferențe am găsit față de București
I-am văzut doar pe cei câteva zeci care se adunau pe străzile care duceau la școala pe care am ales-o pentru copiii noștri din cele 9. Și nu le-am vizitat pe toate 9, ci doar 5 din ele, și, așa cum scriam în primul episod, toate mi s-au părut la un nivel de calitate asemănător învățământului privat din București.
Băieții mei au început aici clasa a V-a, Quinto – echivalentul clasei a IV-a la noi, cu un pumnișor de cunoștințe de limba spaniolă, pe care sper să îl crească rapid, și par să aibă maximul de șanse pentru a face asta.
Pe strada școlii noastre din Mislata se oprește traficul, se blochează efectiv strada cu piloni metalici la orele la care intră în școală copiii, ceea ce cred că ar șoca și oripila mulți șoferi înrăiți din București sau chiar părinți obișnuiți să minimizeze distanța dintre podeaua mașinii și ușa clasei.
În oglindă, la fosta școală a copiilor mei încă se permite accesul în curtea școlii cu mașina pe aceeași poartă pe care intră și ies copii din clasele 1-4, și sper din tot sufletul să se schimbe asta până se întâmplă vreo tragedie. Aici nu e, într-adevăr, nici traficul din București, limitele de viteză sunt de 30km/h pe străzile mici, așa că e foarte la îndemână și nu mare deranj să ocolești o școală sau să dai prioritate pietonilor și bicicliștilor.
Pe urmă, intrăm în curte, de fapt singurii părinți care intrăm efectiv în curte suntem cei care au ceva de rezolvat la secretariat, pentru că restul știu procedura și așteaptă la poarta școlii.
Portarul ne dibuie rapid după privirea aia pierdută de om care nu știe încotro s-o ia: „A, sunteți noi?” Curtea e plină de copii care se grupează singuri în careu pe clase, în aceeași rutină, în fiecare dimineață, pe muzică. Începe muzica, începe gruparea la careu.
Directorul școlii, un simpatic profesor de informatică, a ținut un mic discurs, însă nu a fost unul sforăitor despre rezultate și despre principii de educație, cu variații anuale, de tristă amintire, nu a fost așadar, un discurs pentru părinți sau media, ci doar le-a prezentat elevilor tema anului de școală, 50 de ani fără Agatha Christie, ocazie cu care se vor juca de-a detectivii tot anul cu diverse prilejuri.
Cum zicea cineva, fără popă, fără polițai, fără primar, fără să sfințim școala sau să facem altele care să amestece lucrurile între ele. După discurs a fost o scenetă pentru deschiderea activității, pe aceeași temă, apoi elevii au mers în clase, unde îi așteptau deja învățătorii și profesorii.
Nu a avut nimeni cui să dea nicio floare, pentru că de aici începi să înțelegi că relația dintre învățători/profesori, elevi și părinți e radical diferită, de pe cu totul alte poziții. Nu e niciun concurs pentru a gestiona așteptările celorlalți, sau vreo luptă de putere.
Școala este în primul rând pentru copii, cadrul didactic are atât responsabilitate cât și autoritate și libertate pentru a și-o exercita, iar părinții sunt chemați doar când e nevoie. Și venim dintr-un sistem în care s-a instituționalizat cadoul pentru unele cadre didactice, în care unii pun mâna de la mână și îi cumpără profesorului mașină, sau profesori care merg în vacanțe în Dubai plătite de părinți șamd.
Aici toți copiii învață de dimineață. Nu există ore de după-amiază în ciclul primar. La fosta școală dacă am fi rămas, ar fi trebuit să ne adaptăm unui program în care un copil ar fi învățat de dimineață și celălalt de după-amiază. Nu am fi fost primii, că la noi e împământenit de mult învățatul în 2 sau chiar 3 ture, dar nouă ne-ar fi fost imposibil.
Dimineața, după un drum pe jos de 15 minute până la școală și careul dansant din curtea școlii fac 2 ore, au apoi pauza de gustare („almuerzo”), apoi alte două ore, apoi fac lecții sau activități până le vine rândul la cantină („comedor”) și mănâncă la școală.
Plătim mâncarea, dar nu e vreo sumă exagerată, apoi fac lecții și au activități opționale pe care le fac în cadrul școlii, și îi putem lua pe la 14-15 sau dacă au opționale pe care vor să le facă în continuare, pot rămâne până mai târziu. Toate opționalele le fac la școală, inclusiv înotul, pentru care îi ia cu microbuzul pe toți în loc să-și ducă fiecare copilul cu mașina proprie juma de București până la piscină și înapoi.
Totul e digitalizat. Avem nu doar catalog electronic ci un sistem digital complet de comunicare cu școala, aplicație în care vedem nu doar meniul ci și cât au mâncat în fiecare zi, și o altă aplicație pentru gestionat opționalele. Și toate funcționează.
Orarul pentru a cincea clasă de școală mi se pare și el echilibrat: 3 ore de matematică și 3 ore de limbă națională, care s-a transformat acum din română în spaniolă, 3 ore de limba valenciană, lucru și mai nou pentru ai mei însă la care nu vor fi notați în primul an pentru a-i ajuta să recupereze, dar și 3 ore de cultură civică, discuții despre valori și dirigenție, inclusiv una pe care o fac în loc de ora de religie catolică.
Religia e aici cu-adevărat opțională, cine nu vrea varianta încărcată a religiei poate alege în locul ei varianta seculară/pură a discuțiilor despre bine și rău, comportamente și obiceiuri, un fel de extracție a esenței morale, etice și civice din religie și filosofie. Au și două ore de limba engleză, plus altele pe care le fac ca opționale.
Și din primele zile de școală învățătoarea a insistat pe integrare ca valoare principală. Au făcut un mare puzzle pe ușa clasei în care fiecare elev este o mică piesă, pe care și-a scris fiecare filmul preferat, cartea preferată, hobby-urile și culorile preferate, ca să poată avea mereu dintr-o privire subiecte de discuție.
A doua zi deja băieții mei le arătau celorlalți copii ce piese de origami știu ei să facă mai bine, a treia zi deja lucrau fişe la matematică, cu adunǎri între numere zecimale, pe care le-au învǎțat cu noi pe perioada verii ca sã poatǎ ajunge la zi şi se distrau maxim la ora de sport, unde se pare cǎ “la rațele şi vânǎtorii, vânǎtorii pot şi sǎ alerge dupǎ rațe”.
A, și ne-am înscris și noi la școală, nu la aceeași școală, ci la o școală pentru adulți („Escola de Persones Adultes”) unde de săptămâna viitoare vom merge la cursul de spaniolă standard pentru străini („Castellano para extranjeros”) Este un serviciu public, gratuit (adică plătit din brut nu din net) și abia așteptăm să ne întoarcem și noi în bănci.
Cine este Ionuț Oprea
Sunt un visător și un idealist. Mi-am dorit dintotdeauna o țară ca afară pentru mine și familia mea, am lucrat la asta cât m-au dus capul și puterile, dar am ajuns la capătul răbdării. Am ajuns la concluzia că în România nu e realizabil pe durata vieții mele și nici pentru copiii mei lucrurile nu arată mai roz.
Așa că am plecat în iunie anul acesta într-o țară gata dezvoltată, căutând un loc frumos în care să trăim la fel de frumos, să avem educație sănătoasă pentru copii și să le deschidem orizonturile cât mai mult. Așa am ajuns în Valencia.
