de Irina Anghel

Sâmbătă, 6 iulie, mi-am lăsat ochii deoparte și am luat Cotroceniul la pas alături de Clubul de Mobilitate Urbană Senseability (CMU). Iată ce nu am văzut.

De mână îmi atârnă un fel de mască de somn bleumarin bombată la ochi, legată cu o bandă groasă de elastic care, 20 de minute mai târziu, îmi va pișca spatele urechilor. Aceștia sunt ochelarii opaci, ultimul și cel mai important element al rolului pe care îl voi juca în această după-amiază, acela de nevăzător.

E sâmbătă. Suntem adunați în jurul stației de metrou Izvor și așteptăm să înceapă ultima probă de mobilitate din acest an a CMU. Clubul este o inițiativă a Asociației Metodelor Alternative de Integrare Socială, alintată de toată lumea Amais (AMAis).

În cadrul CMU, sunt organizate diverse ateliere pentru persoanele cu deficiențe de vedere, cu ținta ca aceștia să-și descopere independența și lumea, și să-și creeze locul în aceasta, pas cu pas. Probele de mobilitate sunt etapa finală a atelierelor și constau în expediții pe nevăzute în București, prin Cartierul Creativ, la metrou, la Street Delivery, în Grădina Botanică. Astăzi ne plimbăm prin cartierul Cotroceni. 

Pe văzute

Regulile jocului sunt următoarele: participanții sunt împărțiți în echipe de câte patru persoane și urmează traseul ales, în funcție de gradul de dificultate, iar fiecare traseu are un cod QR, tradus în Google Maps printr-un șir de punctulețe. În fiecare grupă, sunt participanți și voluntari, nevăzători și… văzători. Rostesc cuvântul și aud cum scârțâie. Învăț imediat să spun tipici. Eu sunt tipică. Tipicii-voluntari au rol de umbre: ei își păstrează vederea și o folosesc pentru a se asigura că participanții sunt în siguranță. Eu voi deveni tipică-participantă și voi primi o pereche de căști, conectate la telefon pentru a asculta instrucțiunile de pe Google Maps, un baston și o pereche de ochelari opaci.

„Eu nu trebuie să îmi pun ochelarii, că așa sunt din naștere!”

râde cineva în apropiere. Râde, dar nu glumește. Acesta a fost un atipic. 

Traseul echipei din care fac parte este Traseul Doi. Eu am fost cea care l-a ales pentru că avea dificultate ușoară, eu care în clasa a XII-a strâmbam din nas că nu pot merge direct pe traseul cel mai dificil la Parcul Aventura de la Brașov. Vom merge de la Izvor la Operă, apoi la Muzeul Memorial „Dimitrie și Aurelia Ghiață”, după care terminăm la Casa Mai, unde ne așteaptă o petrecere în grădină.

Mai întâi îmi pun căștile pe tâmple. Sunt verde crud și aflu de la Iris că sunt de fapt căști pentru bicicliști care transmit sunetul prin os, lăsând urechile libere pentru a percepe sunetele străzii – un exemplu perfect de accesoriu incluziv pentru nevăzători. Iris este Iris Popescu, președinte AMAis și colegă de echipă la proba de mobilitate. Ea și Adela Cristea, reporter Buletin de București, vor fi voluntarii-umbre.

Alex Cucu este celălalt participant din echipa noastră și un fel de star rock al CMU. Are plete, joacă fotbal în echipa României pentru nevăzători, este IT-ist și nu o dată am auzit în cursul zilei fraza „trebuie să-l cunoști pe Alex”. E și un fel de troubleshooter al CMU, în permanență chemat pentru a-i ajuta pe tipicii-participanți să-și scaneze codurile QR, să-și pornească căștile sau să-și activeze modul voice over pe telefon, o unealtă care îți permite să accesezi aplicațiile pe nevăzute.

Primesc, de asemenea, și un baston metalic cu benzi roșii și ciclam. Alex îmi zice despre acesta că este o „prelungire a mâinii”, Iris îmi spune că bastonul poate fi și un mesaj pentru tipici: culorile benzilor indică gradul și tipul dificultății de vedere a purtătorului; al meu, de exemplu, fiind atât de colorat, indică un grad mare de dizabilitate. 

Cu ochelarii acum în jurul gâtului, învăț de la Alex cum să folosesc bastonul drept ghid, cum să merg desenând în permanență semi-cercuri, cum să verific denivelările, scările, gropile. 

Vine și momentul în care îmi fixez ochelarii opaci pe ochi. E întuneric beznă și mă bate soarele în cap. Iau bastonul și pornesc la drum alături de Alex, Iris și Adela. 

Pe nevăzute

La jocul de cărți Rentz, la fiecare tură cineva alege un subjoc dintr-un set de șapte. Dacă alegi subjocul pe nevăzute, adică fără să te uiți la cărțile pe care le ai în mână, punctele se vor dubla – și cele câștigate, și cele pierdute. E vorba despre risc și amplificare. 

Aș povesti ce s-a întâmplat la proba de mobilitate în ordine cronologică, cum întâi am mers drept o bucată lungă de timp și mi s-a părut că mă descurc bine, cum s-a luat de noi un parcangiu între Operă și Muzeul Ghiață, despre care Iris ne-a povestit ca e o casă acoperită de iederă, cum l-am ascultat apoi pe Alex vorbind despre sistemul de educație, cum m-au luat prin surprindere stropii de apă de la o cișmea. Aș face asta, dar habar nu am care e ordinea cronologică a întâmplărilor, deoarece ordinea cronologică a întâmplărilor mi-a fost dată peste cap de risc și amplificare, ca la Rentz.

Când pierzi unul dintre cele cinci simțuri, scotocești instinctiv după al șaselea. Dar al șaselea simț nu e acolo. Și uneori celelalte patru rămase nu ți se ascut, ci se dilată. Cel mai bine îți dai seama de asta la trecerile de pietoni. Pe acestea le recunoști după înclinarea trotuarului și le treci când vâjâitul mașinilor încetează, îmi spune Alex. De fiecare dată când am trecut strada la proba de mobilitate le-am avut pe Iris și Adela anunțând trecerea și apoi culoarea semaforului, dând mult mai multe indicații decât atunci când ne aflam pe trotuar și mă lăsau să identific singură obstacolele cu bastonul. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simțit mai vulnerabilă ca atunci când am trecut strada, iar rareori m-am simțit mai ușurată decât atunci când auzeam că „e gata”. Mi se pare că tot secretul stă în a învăța să comunici cu Orașul, iar Orașul e un tată puternic și indiferent. Și care, în cazul de față, vorbește cu „pă” și „bă”. În centrul Bucureștiului, nu există nicio trecere de pietoni semnalizată sonor.

Curând îmi dau seama că odată ce renunți la ochi, oamenii devin voci, iar animalele sunete. Iris e o voce vioaie și precisă, Alex e o voce sigură pe sine, Adela e o voce grijulie și alertă. Bărbatul care ne-a oprit la nici un minut după ce am pornit la drum să ne întrebe dacă ochelarii mei opaci sunt „ca să nu o ardă soarele”, după care i-a pus întrebări îndrăznețe, nesigure și sincer curioase lui Alex, s-a dovedit a fi un bărbat și o femeie. Iris ne spune să lăsăm pe cineva să treacă și pe lângă noi trece un „mulțumesc” și apoi încă unul. Aflăm că „Dați-mi și mie un ban” – ii nu discriminează. 

Aud un mieunat, după care o voce răgușită și leneșă care zice că „aia a fost Milogia”. Aud un lătrat periculos din stânga și simt că paralizez. „Acela”, mă anunță Adela, „a fost un pug”. „Acela eram eu care ți-am pus o piedică cu bastonul”, mă anunță Alex peste vreo două minute sau poate peste vreo două ore. Simt ceasul arzându-mi încheietura, dar timpul pare că nu mai există.

De fapt, totul devine sunet, miros și atingeri stângace sau împiedicări. Trotuarele sunt delimitate de vâjâitul furios al mașinilor sau mașini-bolovani parcate pe trotuar într-o parte, și de garduri sau pereți de cealaltă parte, dar și de cabluri meschine, crengi ascuțite sau frunze blânde și bruște în sus, și stâlpi dubioși, denivelări, pietre, trunchiuri aspre și iarbă molcomă în jos. Și toate astea nu există până nu le construiești tu cu mâna prin aer, cu bastonul făcând semi-cercuri, cu urechea atentă la orice sunet, până nu le depășești cu fața zgâriată ușor, cu rochia prăfuită, cu gândul că aproape ajungeai pe carosabil.

Pe văzute, din nou

La un moment dat, bastonul îmi e tras înainte de râsete și miros de grătar. E timpul să îmi dau jos ochelarii. Culorile apusului sunt atât de aprinse încât ai crede că sunt inventate. Mă uit înspre Alex cu ochii încă mijiți și înțeleg că eu am fost cea supusă unei probe. Pentru el a fost doar o plimbare.

Acesta, îmi povestește Andreea Nechifor, responsabilă de partea de Comunicare a asociației, este momentul în care, cu patru ani în urmă, a decis că trebuie să se întoarcă la AMAis și să ajute cum poate.

Privindu-i pe Alex, Andrei care cântă la pian de la șapte ani, Grecu care face stand-up și toți ceilalți care stau acum cu o bere rece în mână și o medalie la gât, adunați fie în jurul grătarului care va fi gata în curând, fie în jurul unei chitare, al unui ritm și-al propriilor lor voci, nu e greu să îmi dau seama de ce. La mijloc stă mai mult decât dorința molipsitoare de pune cotul la treabă. Este vorba și despre sentimentul simplu că aparții aici, indiferent de cât de tipic sau de atipic ești.

La începutul anului 2019, în Municipiul București erau 5.467 de nevăzători, dintre care 5.331 de adulți și 136 de copii, conform statisticilor Ministerului Muncii și Justiției Sociale. Pentru acești adulți cu deficiențe de vedere, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGSPC) administrează 12 centre publice de asistență socială. 

CMU Senseability este primul club de mobilitate urbană, lansat în 2017 de către AMAis cu sprijinul Fundației Orange. Probele de mobilitate se află la cea de a doua generație și încurajează nevăzătorii și persoanele tipice să analizeze accesibilitatea Bucureștiului prin prisma propriei experiențe. Pe lângă acestea, CMU organizează ateliere interactive și reconstruiește Bucureștiul pentru nevăzători prin machete tactile. AMAis, părintele CMU, este un ONG care activează din 2015. Echipa asociației reunește persoane cu dizabilități și persoane tipice din domenii precum arhitectură, educație sau programare cu miza de a transforma hashtag-ul #BucurestiIncluziv într-o realitate.

Irina Anghel a participat la Școala de Vară Buletin de București. Este proaspăt licențiată în economie la King’s College London și proaspăt inițiată în jurnalism ca redactor-șef al ziarului studențesc, unde a rescris multe titluri sub formă de jocuri de cuvinte și a scris despre proteste, cultură și meciuri de box. Din toamnă, Irina va pune cap la cap aceste experiențe printr-un master în jurnalism și politici economice la Sciences Po Paris.