Femicidul, adică crimă bazată pe ură împotriva femeilor, va fi recunoscut, în premieră, în legislația românească. Adoptarea care condamnă în mod explicit uciderea femilor reprezintă un pas major pentru protejarea acestora în România și pentru combaterea violenței de gen.
Proiectul a fost adoptat miercuri, 25 martie, de Camera Deputaților, în calitate de for decizional și urmează să meargă la promulgare la președintele României.
România va avea astfel, pentru prima dată, o transpunere juridică a femicidului și a realității crunte cu care se confruntă societatea. „Femei ucise doar pentru că sunt femei”, explică senatoarea și vicepreședinta PSD Victoria Stoiciu, una dintre inițiatoarele propunerii legislative, pentru Buletin de București.
Un bilanț crunt: o femeie ucisă la fiecare 5 zile
Femicidul reprezintă uciderea intenționată a femeilor sau fetelor pe motiv de gen, fiind cea mai gravă formă de violență împotriva acestora, adesea comisă de parteneri intimi sau în familie.
Anul trecut, au fost ucise 66 de femei. Şase femicide au avut loc în Bucureşti şi Ilfov, potrivit paginii de instagram stop.femicidelor, care monitorizează cazurile de femei ucise de parteneri în România şi diaspora, precum şi tentativele mediatizate.
Noua lege aduce schimbări semnificative în domeniul violenței de gen și introduce noi obligații pentru autorități, precum punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu și efectuarea unei analize de risc în toate cazurile de violență domestică, precum și colectarea și raportarea datelor privind violența împotriva femeilor.
Deși femicidul nu este incriminat ca infracțiune distinctă în Codul Penal, sunt prevăzute pedepse mai aspre pentru autori prin introducerea unor circumstanțe agravante la infracțiunea de omor calificat.
Buletin de București a discutat cu Victoria Stoiciu despre schimbările aduse de noua lege, modul în care aceasta ar trebui implementată, violența sistemică împotriva femeilor, precum și despre măsurile necesare pentru a întări protecția victimelor într-un stat care, adesea, eșuează în a le apăra.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Buletin de București: Care a fost momentul în care ați realizat că România are neapărată nevoie de o lege care să sancționeze în plus față de Codul Penal uciderea femeilor?
Victoria Stoiciu: Foarte clar am realizat acest lucru după acea crimă oribilă de la Cosmopolis, când a fost ucisă Teodora. În acel moment, am făcut o declarație în Senatul României, în care am spus că România are nevoie de o modificare a legislației și de recunoașterea femicidului ca o crimă comisă din motive de ură de gen, când o femeie este ucisă pentru că este femeie.
Acela a fost momentul declanșator, în care am afirmat public acest lucru, după care, la puțin timp, pentru că chiar a fost un moment de conștientizare, și din partea societății, că această problemă există și trebuie abordată, ne-am adunat mai multe colege.
Am fost puţine, de la toate partidele din arcul guvernamental, și am format un mic grup de lucru împreună cu organizații neguvernamentale și experţi în drept.
Am lucrat toată vara cu acest grup de lucru, care nu era foarte mare, maxim 12-15 persoane, astfel încât în septembrie deja aveam semifinalizat draftul proiectului de lege. A mai durat puțin până l-am depus, în octombrie, pentru că ne-am consultat informal cu diverși actori, am mai organizat o consultare publică.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Buletin de București: Care au fost principalele provocări în elaborarea proiectului de lege?
Una dintre principalele dileme pe care le-am avut a fost dacă să introducem femicidul distinct ca infracțiune în Codul Penal sau nu.
Pentru că există aceste două modele în Uniunea Europeană și în lume. Unele state, cum este Italia, au introdus explicit în Codul Penal infracțiunea numită femicid, care se pedepsește pe viață. Am avut o dezbatere aici până ne-am edificat, ne-am uitat și la cum stau lucrurile și care e forma optimă.
Opțiunea noastră a fost să nu introducem direct în Codul Penal această infracțiune, ci să o definim în partea civilă a legii, pentru că este important să avem o recunoaștere în corpul legii, din partea legiuitorului, că există această crimă și că este vârful de iceberg al unei violențe structurale la adresa femeilor.
Dar în partea de Cod Penal, din discuțiile pe care le-am avut cu penaliștii, nu am introdus decât niște circumstanțe agravante la infracțiunea de omor calificat, circumstanțe care acoperă acele situații în care e comisă crima de femicid, dar care nu discriminează în funcție de sexul victimei, de genul victimei.
Să vii cu o infracțiune distinctă care pedepsește mai aspru curmarea vieții unei femei decât a unui bărbat comportă niște riscuri, o vulnerabiliza în fața unui eventual atac la CCR, pentru că este foarte greu să justifici că viața unei femei este mai presus și se pedepsește mai aspru decât luarea vieții unui bărbat. Viața are valoare egală în ochii legiuitorului și, conform Constituției, și ar fi fost foarte greu de susținut, ar fi fost o vulnerabilizare a acestei legi.
Acesta a fost un motiv. Al doilea ține și de o chestie principială în care eu și colegele mele credem. Noi am introdus acele circumstanțe agravante la omorul calificat, și anume: o crimă care este comisă din motive de ură de gen, o crimă comisă din dorința de control sau dominare a victimei, o crimă comisă atunci când victima refuză o relație, o căsătorie sau refuză o separare sau un divorț.
Dacă vă uitați la crimele de femicid de anul trecut și anul acesta, vedeți că sunt acoperitoare pentru ce s-a întâmplat. De cele mai multe ori, acestea au fost principalele motivații pentru care femeile au fost ucise.
Eu personal consider că este la fel de grav și în situația în care o femeie urăște atât de mult un bărbat sau… nu știu, ucide dintr-un impuls de gelozie. Ceea ce știm că nu prea se întâmplă. Dar nu văd de ce am discrimina din motive de gen și am trata diferit același tip de comportament.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Referitor la introducerea femicidului ca infracțiune distinctă în Codul Penal, au fost şi experți din societatea civilă care au argumentat că România are nevoie inclusiv de o lege penală specială pentru femicid. Consideraţi că ar fi utilă şi că am putea avea şi o astfel de schimbare legislativă, în viitor?
Nu văd care ar fi avantajul, pentru că, tocmai v-am spus, din punctul meu de vedere și al celor cu care ne-am consultat, ar crea o vulnerabilitate proiectului.
Ca efect juridic, singura diferență este că, în momentul de față, pe acele circumstanțe agravante, poți să pedepsești și o femeie, dacă comite o crimă din motive de ură de gen. Asta ar fi singura diferență din punct de vedere al consecințelor, al greutății sancțiunilor.
Deci nu văd de ce am vulnerabiliza un proiect de lege, cu riscul de a fi atacat la CCR, pentru că nu consideră viața umană egală a femeilor și a bărbaților, ca să obținem exact același impact juridic.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Experții au adus în discuție necesitatea instituirii unor proceduri speciale de judecată în astfel de cazuri, cu magistrați cu expertiză în domeniul violenței împotriva femeilor și unități de poliție instruite special în acest sens, tocmai pentru a asigura aplicarea legii.
Nimic nu ne împiedică să se întâmple acest lucru și acum. Noi am definit femicidul în lege, deci există o parte civilă a legii, în care definim și care sunt tipurile de femicid, ceea ce nu ne-ar fi permis Codul Penal. Intervenția trebuie să fie minimă și să respecte o anumită structură logică a actului normativ.
Așa că noi, în aceeași lege, am venit cu o parte civilă, non-penală, în care definim ce este femicidul, care sunt tipurile, care sunt obligațiile statului în raport cu această crimă, de la colectare de date, la educație, la analiză de risc, la publicare de rapoarte și așa mai departe, toate sunt prevăzute în partea civilă.
Și nu văd niciun obstacol dacă se dorește să fie formați polițiști în violență domestică, așa ceva, sub rezerva că înțeleg corect afirmația, nu își are locul în Codul Penal.
Să nu mă înțelegeți greșit, sunt total de acord cu ideea. Și noi spunem că, într-adevăr, este necesară formarea polițiștilor, a procurorilor în egalitate de gen și în domeniul acesta al violenței domestice, pentru că, în mod evident, suferă – ca toată societatea, de altfel, dar ei au o datorie și o responsabilitate – sunt prizonieri, captivi ai unor norme sociale care îi fac să trateze violența așa cum vedem: „Hai că nu-i grav”, „Hai că vă împăcați”, „Ia mai vorbiți voi și poate îți trece”.
Și este nevoie ca această mentalitate să fie modificată prin cursuri, dar nu poți să pui o astfel de prevedere în Codul Penal.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Există deja ghiduri de intervenție și cursuri de formare, însă putem observa, din cazurile apărute în spațiul public, că impactul lor rămâne redus la nivel societal.
Existența unui ghid este o chestie minimală, este necesar să existe, dar nu suficient. Cred că este nevoie efectiv de participare la cursuri de formare. Iar un curs de formare nu înseamnă două ore pe Zoom. Este vorba despre calitatea cursurilor, în primul rând.
În al doilea rând, chiar sunt curioasă şi voi solicita aceste date, dar mă îndoiesc că au ajuns toți polițiștii, toți procurorii, să treacă prin astfel de cursuri de formare, pe problematica de gen.
Mă îndoiesc că vorbim de o cifră semnificativă, pentru că, din păcate, tot ce vedem, și nu doar în România, și nu doar în materie de violență domestică, dar tot ce ține de femei, de drepturile femeilor, nu este tratat ca pe o prioritate, ci mai degrabă ca o problemă de pe la coada clasamentului, când vine vorba de stat și de structurile de putere până la urmă, nu doar de stat.
Vă dau doar un exemplu din medicină, unde tot ce se face pe zona medicală, toate bolile sunt pe calapodul corpului bărbătesc. Biologia feminină este foarte puțin studiată în sine, deși există diferențe între femei și bărbaţi. Și din această cauză, foarte multe probleme de sănătate ale femeii sunt semi-ignorate, nu există cercetare suficientă, nu există atenție suficientă, nu există conferințe prea multe pe subiectul respectiv.
Dacă mergem pe legea de funcționare a Poliției Române sau a magistraților, există deja prevederi legate de formare, de posibilitatea și obligativitatea de a organiza cursuri de formare, nu anume specific pe acest subiect, dar tot ce ține de activitatea profesională.
Lucrurile acestea pot și trebuie să se întâmple astăzi, nu există nicio barieră legislativă. Este efectiv o chestiune de voință politică, de voință la nivelul MAI, a Poliției Române, a Parchetului și așa mai departe.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Cum credeți că s-ar putea îmbunătăți situația în mod organic, mai ales în contextul în care femeile sunt subreprezentate la nivel politic?
Cred că este nevoie, efectiv, de presiune publică. Este singura soluție pe care o văd. Presiune publică, din partea noastră, a parlamentarilor, a întregii clase politice, a societății civile. Eu cred că presiunea forțează schimbări de comportament în societate.
De multe ori, poate să fie și o chestie de nu o resimți ca pe o prioritate. Știi că trebuie făcută, este pe acolo, dar nu o resimți ca pe o prioritate. În momentul în care există o cerere pentru așa ceva, crește posibilitatea ca acest lucru să crească în ierarhie, pentru că, iată, lumea ne întreabă, ne trage la răspundere.
Pur și simplu, de multe ori, lucrurile nu se întâmplă pentru că nu e conștientizată suficient importanța lor. Pentru că toți suntem captivi ai unui mod de a gândi și de a acționa care este, cum spuneam, tributar unor norme sociale.
Și aici, fără discriminare, femei și bărbați, toți internalizăm normele dominante în societate, care nu sunt în interesul femeii.
Faptul că se vorbește, că se creează acest val și această presiune pe decidenți, este ceva care crește gradul de conștientizare și în rândul decidenților, și în societate, și este posibil să forțezi o schimbare.
Eu personal mă îndoiesc, nu pot să spun sigur că este istorie contrafactuală, dar eu mă îndoiesc că o astfel de lege ar fi fost posibilă acum trei ani. Deși cifrele erau aceleași pe uciderea femeilor.
Să ne lămurim, noi nu am avut o explozie a crimelor de femicid anul trecut, am fost mai mult sau mai puțin în aceiași parametri ca și în anii anteriori. Dar faptul că a existat această conștientizare în discursul public a fost de foarte, foarte mare ajutor.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Există cazuri în care victimele sunt descurajate chiar de autorități să depună plângere. Cum credeți că ne putem asigura, în acest moment, de faptul că agenții, asistenții sociali și magistrați pot lucra fără prejudecăți?
Cred că și presiunea publică și exemplele ajută. O să vă dau un exemplu, de anul trecut, din Teleorman, când a fost ceva absolut strigător la cer, pentru că Mihaela avea ordin de protecție. Ordinul de protecție a fost încălcat în mod repetat, tatăl victimei a sunat la 112.
Victima, Mihaela, s-a dus la poliție și a spus că a fost răpită și violată de către agresor. Și cu toate astea, poliția a stat cu mâinile în buzunar și a asistat pasivă la ce se întâmplă. Iar ce s-a întâmplat? Într-un final, am văzut. A fost ucisă în plină zi, pe stradă, cu copilul în brațe.
Așa ceva este pur și simplu inacceptabil, o spun ori de câte ori pot, pur și simplu este nevoie să dăm un exemplu.
Pentru că dacă acei polițiști nu pățesc nimic, acei procurori nu pățesc nimic, nici măcar o sancțiune, și nu una simbolică, o mustrare. Dacă lor nu li se întâmplă nimic, toți ceilalți din țară vor ajunge să trateze cu indiferență și cu neglijență astfel de situații. Chiar dacă se ajunge la moartea victimei, nu se întâmplă nimic.
Tocmai ca să contracarăm, pe cât posibil, acest element de subiectivitate care este influențat de mentalitatea celui care aplică legea a fost nevoie de acest act normartiv. Noi avem o prevedere în partea civilă a legii care creează obligativitatea pentru organele judiciare de a face o analiză de risc în toate cazurile de violență domestică.
O analiză de risc, care nu este făcută însă după cum îl taie capul pe fiecare polițist sau procuror, este făcută după o metodologie stabilită printr-un ordin comun al Ministerului Muncii și al Ministerului de Interne, ne-am inspirat din legislaţia spaniolă.
Practic, în momentul în care o femeie spune că a fost bătută de bărbat, se face o evaluare de risc complexă. Nu doar pe partea de agresiune, ci și pe tot contextul social al acestei femei, dacă are loc de muncă, dacă are locuință, dacă are copii, știu eu, dacă e într-o relație de dependență față de agresor şi aşa mai departe.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
A existat o controversă publică privindu-l pe ministrul Justiției, Radu Marinescu. Între 2021 și 2023, a apărat în instanță un bărbat trimis în judecată pentru tentativă de omor, pentru că încercase să-și înece partenera într-un jacuzzi.
Radu Marinescu a convins judecătorii că scufundarea repetată a partenerei și lovirea ei nu reprezintă o tentativă de omor, ci un episod mai violent de ceartă conjugală, folosindu-se inclusiv de decredibilizarea victimei. Poate Legea femicidului să protejeze femeile de astfel de situații?
Victoria Stoiciu: Cunosc cazul din presă, însă nu cunosc detaliile, nu pot să mă pronunț, să emit o părere pe un dosar care conține zeci de afirmații. Pot să vă spun că, de foarte multe ori în astfel de cazuri, când se ajunge la o formă de violență extremă, care se lasă cu o tentativă de omor sau de multe ori chiar cu omorul victimei, acest lucru nu se întâmplă din senin.
Știți cum este, începe cu o palmă, mâine două palme, după un pumn și tot așa. Este o escaladare graduală a violenței.
Și eu cred că dacă ajungem ca stat să intervenim la timp, înainte ca lucrurile să degenereze prea tare și să se ajungă fie la tentativă, fie chiar la omor, doamne ferește, cred că în felul ăsta putem să protejăm femeile și să curmăm acest lanț al violenței.
Tocmai de aceea, am eliminat punerea acțiunii penale în mișcare la plângerea victimei. În momentul de față, pentru că legea nu a intrat încă în vigoare, Codul Penal spune că în cazurile de violență domestică, acțiunea penală se pune în mișcare fie la plângerea victimei, fie din oficiu.
Și sună foarte bine. Problema este că, în practică, multe victime refuză să depună plângere, pentru că le este teamă sau le este rușine. Sau pentru că există o presiune din partea familiei, nu mai zic de agresor, a comunității, să nu o facă.
Iar poliția, deși are informații și ia act despre actele de violență, nu pune în mișcare acțiunea penală, spunând că victima nu a vrut să depună plângere.
Iar faptul că nu vrut să depună plângere, nu ar trebui să ofere o portiță de scăpare agresorului, iar noi, ca stat, trebuie să protejăm victima, chiar dacă ea nu are, în primul rând, resursele emoționale, să o facă.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Odată cu această conștientizare a gravității violenței împotriva femeilor și a presiunii sociale, despre care vorbeați mai devreme, observăm și o campanie de dezinformare, în contrapartidă. Cum credeți că poate interveni statul pentru a combate astfel de dezinformări?
În primul rând, cred că trebuie să contracarăm aceste fake news-uri care circulă. Pentru că de multe ori avem tendința să spunem „lasă-i că sunt bula lor, nu-ți pui mintea cu ei”, dar nu-i așa. În orice situație de acest gen, există un public care e „pierdut”, fiind foarte radicalizat, dar există și un segment de nehotărâți.
Și noi ne-am confruntat cu tot felul de campanii negative pe social media, pe televiziuni care joacă în tabăra lui Călin Georgescu și așa mai departe, care ne-au acuzat de vrute și nevrute. A existat o campanie de dezinformare, care sigur că a ridicat tot felul de semne de întrebare, inclusiv în rândul anumitor colegi, însă noi am explicat tuturor, legea era acolo, puteau să o citească cu toții.
În al doilea rând, cred că dincolo de a contracara, pentru că asta doar ne pune în defensivă, e o banalitate ce spun, dar cred că cea mai bună apărare este atacul.
Cred că trebuie să avem curajul să îi punem noi pe ei în defensivă și să venim cu teme care sunt noi, care sunt relevante pentru femei și care împing frontierele drepturilor femeilor în societate.
Altminteri, apărăm ceea ce am cucerit de-a lungul deceniilor sau chiar secolelor anterioare și atât. Dar nu-i așa. Există drepturi ale femeilor care trebuie încă cucerite.
Eu, de exemplu, explorez care ar fi posibilitatea să introducem prin lege obligativitatea gratuității produselor menstruale. Încă n-am săpat foarte adânc în acest subiect, dar mi se pare că este un drept al femeii, care trebuie instituit, și caut o soluție legislativă pentru asta. Este doar un exemplu, sunt multe alte chestiuni, de la egalitate salarială până la concediu menstrual.
Și acum, strict pe partea care nu mai ține de Parlament, cred că trebuie să fim mult mai fermi ca stat. Avem o legislație fascistă, extremistă și așa mai departe, şi ştiţi foarte bine că am avut zero dosare ajunse în instanță pentru acest lucru.
Linie telefonică gratuită pentru victimele violenței domestice: 0800.500.333
Ați dat voce uneia dintre protagonistele filmului „Între Revoluții”. Ce considerați că ar putea învăța publicul din acest film despre drepturile femeilor?
Cred că este un film care, sigur, are și această dimensiune politică, pentru că este un film despre speranță, despre speranțe de mai bine, speranța pentru o lume mai bună și dezamăgirea care urmează.
Avem, pe deoparte, Revoluția din ’79 din Iran, care, din păcate, deși s-a plecat cu speranțe foarte mari, s-a ajuns la o dictatură. Pe de altă parte, Revoluția din ’89 din România, unde iarăși s-a plecat cu speranțe foarte mari. Din fericire, nu s-a ajuns la o dictatură ca în Iran, dar totuși ceea ce a urmat nu a fost la înălțimea așteptărilor și a speranțelor celor care au ieșit în stradă, celor care au luptat pentru o viață mai bună.
Deci este un film despre speranță și deziluzie, este un film despre prietenia dintre două femei. Deși cele două protagoniste nu se mai văd, între ele rămâne o relație de prietenie și solidaritate pentru mai bine de zece ani, până când una din ele nu mai răspunde la scrisori.
Portretizează femeia în fața marilor evenimente, în fața marii istorii, care vine ca un tăvălug. Și totuși aceste femei, în fragilitatea lor, rămân demne, rămân solidare și rămân una aproape de cealaltă.
