Trenul Bucureşti-Mangalia…
Sigur, putem cânta sau ne putem pierde minţile de nervi.
Plecatul la mare este, întotdeauna, o aventură. Cu copii sau fără, cu maşina sau cu trenul. Căratul bagajelor te lasă sleit de puteri, chiar dacă le cari de la etalul doi până la maşină. Pentru că sunt multe. Nu mai vorbim despre târâtul lor până la tren si apoi până la hotel.
Apoi, dacă pleci cu trenul, ai grija biletelor, a intârziatului la gară si a ajunsului, la timp, la hotel.
Din capul locului, recunosc, eu plec cu trenul la mare. Deci am grijile astea, plus un copil care, deşi e mare si independent, parca n-aş vrea să-l pierd. Asa că, din când in când, mai trag cu coada ochiului si la el.
Bilete am luat de vreo săptămână, bagajul il fac pe ultima sută de metri, ca de obicei, iar dimineața am pornit spre gară.
Gara de Nord din Bucureşti arată aşa…ca un mic Istanbul. Pe vremea când Traian Băsescu era primar al Capitalei, a scos nasul la lumină . Acum, arată ca după război dar nouă ne place aşa. Că lasă, „ merge si aşa!”
Găsim trenul si de aici începe povestea “de succes” a CFR. Trenurile noastre, un fel de “drumurile noastre, toate”, sunt oglinda noastră: prăfuite, învechite, date pe doi lei de alții care au scăpat de ele.
Iar lumea…offf, lume, lume! Ne asezăm pe scaune si, pentru că e dimineață, luăm micul dejun, nu? Miasmele de salam, ceapă, ouă, te imbie. Si trebuie să stăm si confortabil, nu? Deci, ne punem picioarele pe scaunul din fața noastră.
Dar…avem aer condiționat! Cam mult, pentru gustul meu, dar nu mai fac nazuri. Eu, nu! Dar alții..
” Dăi, domnule aerul mai mic!”
” Dar ce, vrei să murim de cald? Luați-vă masină!”, se răspunde in dulcele stil românesc.
Trenurile românesti, cele mai multe dintre ele, sunt niste căruțe elegante, cu mirosuri la purtător, cu tot felul de arome de mâncare si de, mă scuzați, toaletă necurătată.
Urcatul în tren este ca mersul la starea civilă. Greu îl faci dar pe urmă ești eliberat. Scările sunt prea sus și prea mici. Iar coborâtul este, normal, ca un divorț. Aceeași eliberare.
Mersul la toaletă, in trenul nostru, e ca mersul la starea civilă. Te urnești cu greu dar trebuie să o faci!:)
Ajuns acolo, pe moment, tot ca la starea civilă, iti vine să plângi. Regele, când stă pe tron, trebuie să aibă confort. Nu există ! Mizerie, fără săpun, fără hârtie igienică și te mai și leagănă. E bine, însă! Tot într-un tren care a plecat din București, am mers cu toaleta care a defulat in vagoane. Parfum, nu?
La veceul din tren, se poate scrie istorie. Adică ne putem imagina începutul toaletei, cea intr-o groapă, apoi una ceva mai civilizată, ca o casuță, în fundul curții și ne oprim. Pentru că se oprește și evoluția. Dacă n-ar fi o urmă de hartie igienică, ce pare folosită, ne-am simți în Moromeții.
și vine și nașul, nu? Nașii din București sunt o specie aparte. Au senzația că lucrează cel, cel puțin, la Ministerul de Interne. Se mișcă țanțoși, cu sudoarea curgând pe uniformă, dând instrucțiuni prețioase care, de altfel, nu folosesc la nimic.
Plecăm din București cu întârziere că s-au umflat șinele. Doar șapte minute, nu e o tragedie, pentru că, ne spunem cu speranță, recuperăm pe drum. La Constanța sunt deja 20 de minute și ne pierdem speranța.
Bucureștiul e departe iar de la Constanța nu mai mergem “electrificați” așa că ne legănăm, ușor, vreo oră și ceva, până unde vrem să ajungem, fiecare. Insă lumea pestriță a mai coborât și nu mai miroase a salam, că a venit prâzul și ar merge o ciorbă de burtă dar am ajuns la destinație. O destinație unde nu există peron!:) Dar asta e altă poveste!
Trenul București-Mangalia…Dar vara asta am să mă-ndrăgostesc…
lasă un comentariu