Știrile zilei de miercuri, 1 iulie, par trase la indigo după cele de anul trecut, de acum doi ani sau de acum un deceniu. Doar că intensitatea dezastrului a crescut. Citind printre rândurile realității cotidiene de azi, de la avertizările de Cod Roșu de caniculă, la întreruperile de curent „programate” la început de săptămână, fix când arde soarele mai tare, și până la incidentele cu arbori prăbușiți peste mașini sau trotuare și la potopul care ne inundă, ni se sfâșie retina.
Per ansamblu, a devenit o banalitate faptul că orașul ăsta nu mai poate susține viața în mod firesc.
Dacă nu mori vara de cald, strivit de un copac prăbușit din indolența administrației care l-a ucis sistematic tăidu-i rădăcinile cu șanțuri haotice sau „toaletări” la metru cub făcute de firmele de casă, de apă otrăvită la cișmelele publice sau mușcat de șobolani când scoți gunoiul, te așteaptă sezonul rece.
Atunci, mori de frig și pneumonie, nespălat. Te asfixiezi în propriul dormitor, cu geamul deschis, și nu doar de la noxele traficului paralizat, ci și de la centrala vecinului de dedesubt, acolo unde a fost permis luxul debranșării de la un sistem ciuruit de corupție și unde rețeaua de gaze încă ține, într-un fir de ață.
Să ne uităm la ziua de marți. Ce se întâmplă pe Cod Roșu de caniculă cu un bătrân singur care viețuiește la etajul 9, într-un bloc asfaltat/betonat de jur împrejur, în ultimii ani, pentru locuri de parcare sau pentru încă un bloc lipit? Pensia nu îi acoperă cheltuiala pentru cel mai ieftin aparat de aer condiționat care, cu tot cu montaj, a ajuns să coste lejer aproape un salariu minim pe economie.
Și chiar dacă, printr-o minune sau prin eforturile familiei, ar face rost de acești circa 500 de euro, realitatea capitalismului îl lovește direct: comanzi acum și meseriașii cu montajul găsesc un loc liber în octombrie, fără taxă de urgență. Până atunci, acest om este condamnat. Fără bani sau fără vlagă, nu se mai poate târî la cel mai apropiat mall pentru a scăpa de tahicardia indusă de cele cel puțin 40 de grade emanate de betonul încins din propriul adăpost.
Acum, haideți să privim spre celălalt capăt al firului vieții.
Ce se întâmplă cu o familie care ține în brațe un nou-născut, atunci când furnizorii anunță senin „lucrări de mentenanță”, a se citi „de urgență”, la rețeaua electrică sau la cea de apă probabil potabilă?
Să rămâi fără apă curentă, incapabil să răcorești măcar o cameră pentru un bebeluș când afară asfaltul fierbe și se lipește de tălpi, este un adevărat test de supraviețuire. Totul pe un fundal sonor distopic, cu ambulanțe ale căror sirene își dau ultima suflare, blocate pe noul pasaj de sub geam.
E mai bine în ce-a mai rămas din Codrii Vlăsiei, brăzdați de drumuri rezidențiale, decât în miezul Capitalei, nu?
Este un test pe care orașul ni-l administrează zilnic, cu o impertinență uluitoare a celor responsabili, moștenitori, de altfel, ai grelei moșteniri, în timp real.
Infatuarea cu care ni se explică proiecte salutare vechi de zeci de ani, contrastează grotesc cu realitatea de la firul ierbii.
Resursele primare ale supraviețuirii, adică aerul respirabil, apa, răcoarea/căldura, siguranța fizică, au devenit un bun de lux absolut, într-un oraș care, paradoxal, s-a născut exact pe baza acestor fundamente firești.
L-am stricat, de tot, între timp.
Sunt șapte responsabili la ora la care vorbim, unul mai vinovat decât altul: de la betonarea spațiilor verzi, mutilarea parcurilor și stupizenia pasajelor rutiere care încurajează ambuteiajele și până la arta de „a privi în altă parte”, hrănind hidra care ne ucide cu zile.
Risipa cronică a bugetelor colosale pe spoieli, în loc să fie pompate în coloana vertebrală a infrastructurii critice, ne-a adus aici.
Bucureștiul a depășit de mult stadiul de metropolă aglomerată și prost gestionată.
A devenit un mediu antropic ostil, ceva profund stricat, un ecosistem aflat în colaps terminal care refuză, cu obstinație, să își mai țină locuitorii în viață, indiferent de anotimp.
Și apropo, știați că la Piața Unirii, la acel deja scârbos planșeu, se toacă aproape 200 de milioane de euro, fără a se reabilita/moderniza și Caseta de Ape Uzate.
Vorbim de magistrala vitală de canalizare a orașului, îngropată sub aceeași placă peste care se toarnă acum beton armat, prin care curge, deviată, Dâmbovița.
