Nu am la îndemână vreo cercetare sociologică minuțioasă, dar aș putea jura că vara, în Thasos, densitatea de români pe metru pătrat o depășește lejer pe cea din Centrul Vechi al Capitalei într-o seară de weekend. Pentru mulți, acest fapt a devenit deja un truism.
În plus, prețurile, dacă nu cumva sar calul pe alocuri, sunt croite parcă direct după șabloanele din inima Bucureștiului. După șapte zile petrecute aici, detaliile mercantile mi-au anulat orice speranță a unei experiențe grecești autentice.
Să începem cu cel mai elocvent exemplu: farsa de la Marble Beach. Privind din larg, prin ochelarii de înot, undeva în stânga sus tronează o carieră de marmură. Nu trebuie să fii geolog ca să îți dai seama, judecând după nuanța nisipului de sub pietricelele imaculate, că plaja este o butaforie. Un deșeu industrial vândut pe post de rai exotic.
O rocă de sacrificiu, adusă la final de sezon, împrăștiată pe țărm și lăsată să se tocească sub valurile iernii. Bolovanii care flanchează plaja, deși spălați constant de mare, poartă sub apă o mâzgă de proveniență incertă, un detaliu pe care nu l-am întâlnit nicăieri în alte sesiuni de înot prin alte zone din Grecia.
Pentru acest decor de scenografie ieftină, ambalat exclusivist, taxa pe aer respirabil este de 175 de lei (35 de euro) pentru UN șezlong, iar o cafea banală îți scoate din buzunar 25 de lei (5 euro). Imediat ce dai banii din mână, barmanul bagă o fisă într-un aparat de cafea obosit, demn de holurile Gării de Nord, gest care spulberă instant orice pretenție de calitate.
Toată insula este împânzită cu blocuri de marmură care îți indică obsesiv distanța până la plajă, un marketing agresiv, sufocant, de care nu ai cum să scapi.
Drumul în sine e o aventură prăfuită, iar parcarea haotică amintește mai degrabă de forfota din Obor decât de o stațiune de relaxare. Când am ajuns la Marble Beach, fix la intrare, un domn claxona disperat, de-i murea bateria la mașină, blocat de jur-împrejur de proprii compatrioți.
Apoi, în programul de vacanță intră firesc „Asediul de la Lidl”. O luptă de gherilă printre cartoane sfâșiate și paleți aruncați la voia întâmplării, pentru apă plată la bax și biscuiți de pus în portbagaj, lucruri necesare pentru excursiile zilnice.
La toate acestea se adaugă traversarea cu masivele feriboturi, o veritabilă taxă de graniță impusă insulei. Cum tradiția spune că trebuie să hrănești pescărușii din mână, de pe punte, ca nou venit începi să te pregătești psihic, fără să vrei, pentru loteria culinară.
O experiență care, de prea multe ori, se dovedește a fi o țeapă servită cu zâmbetul pe buze încă de la prima tavernă de lângă port. În meniu tronează poze cu preparate apetisante; în realitate, ciupercile proaspete și gratinate sunt înlocuite cu un surogat tocat, turnat direct din conservă, ca ganitura unui prim mic-dejun.
Prețurile pentru cina la tavernă în Thasos? Demne de fițele din Dorobanți. Arunci un ochi pe meniu: o porție de linguine cu creveți se apropie lejer de 100 de lei (20 de euro), în timp ce un Rib Eye Steak ajunge la 130 de lei (26 de euro).
După șocul acestor tarife de bulevard de lux, care mi-a ucis definitiv mitul tavernelor pitorești, a venit lovitura de grație: un pahar de bere la 250 ml, absent din meniu, taxat scurt cu 25 de lei (5 euro). Nu am avut nicio secundă certitudinea că beau o bere proaspătă, la butoi. Subconștientul îmi dicta că este conținutul unei doze oarecare, vărsat cu tupeu într-un pahar scos direct din congelator.
Cu scepticismul deja cronicizat, într-un singur loc am simțit că nota de plată este acoperită de realitate. În timp ce eram la casă, explicând că mi s-a pus pe bonul tradus cu Google Translate un desert în plus „din greșeală”, am aruncat un ochi în bucătărie. Spre deosebire de restul localurilor unde mâncasem, aici nu lucrau migranți istoviți, plătiți probabil cu salariul minim.
Operau vreo 4-5 chefi, câți am putut număra dintr-o privire, la patru ace în uniforme. Farfuria avea dichis, gustul a fost pe măsură, iar prețul a fost unul cinstit pentru efortul depus.
Iar țepele constatate în Thasos nu se rezumă la experiența mea izolată. Pe grupurile de Facebook, plângerile curg mai ceva ca tzatziki-ul pe gyros: pe alte plaje, ospătarii cer 225 de lei (45 de euro) pe șezlonguri, din care cică 175 de lei (35 de euro) ar fi consumație inclusă la bar. Apoi îți adaugă un extra 28 lei (5,5 euro) din burtă la calculul final, refuzând să emită nota la masă.
Rest dat greșit intenționat în 8 din 10 cazuri la micile magazine, sume inventate pe bon. Cum spunea amar o altă „thasosiană”, după o analiză sumară a mercantilismului rapace al gazdelor: „Au învățat repede meserie”.
Nu sunt la prima descălecare în Grecia și înțeleg perfect că, pentru mulți, Thasos a devenit o Mecca estivală, o destinație menită să șteargă sudoarea unui an greu de muncă.
Dar, la adăpostul acestui statut de sanctuar al concediilor, insula s-a transformat într-o mașinărie stoarsă de autenticitate, care te taxează nejustificat la orice pas.
Înțeleg spiritul sezonului de vârf, sintagma românească „merită, dom’le, că doar suntem în concediu”, marja de profit și restul scuzelor comerciale, însă, calculând per ansamblu, criteriul de proximitate față de vama de la Giurgiu nu mai justifică prețurile și starea de spirit.
Când privești o fotografie de acum 32 de ani cu Golden Beach, o plajă sălbatică, liniștită, cu doar două șezlonguri pierdute pe nisip, sub munții impunători, înțelegi ce s-a pierdut iremediabil sub șenilele turismului de masă. Un contrast izbitor față de priveliștea de la balconul unei camere de hotel care paradoxal merită mai mult de două stele, unde muntele și marea par să fi rămas singurele elemente neschimbate și curate.
Să conduci 10-12 ore, sacrificând practic o zi de concediu pe drumul dus-întors, asortată cu oboseala de rigoare, pentru o experiență care îți oferă aglomerație, aer de bâlci, scoruri de capitală și impertinență, ingrediente pe care le găsești lejer la două ore și jumătate de București, pur și simplu sfidează logica.
Așa am ajuns la concluzia că nici romanii, nici otomanii, nici egiptenii sau alte imperii care și-au înfipt steagul pe aceste meleaguri nu au reușit, în aproape 3.000 de ani de istorie zbuciumată a insulei, ceea ce am reușit noi într-o clipită istorică.
În ultimele două decenii, am cucerit insula, dar am transformat-o fix în ceea ce voiam să lăsăm în urmă la plecare: o extensie cu ieșire la mare a Centrului Vechi din București.
Thasos a fost românizată 110%, cu tot cu haosul, prețurile și mercantilismul de acasă. Fără cale de întoarcere, inclusiv în ceea ce mă privește.
