Constantin Grigore participă la Festivalul Internațional „George Enescu” încă din 2003. Pe atunci ca student și voluntar în echipa de organizare. Iar din 2009, ca dirijor.
A văzut, din culise și de pe scenă, evoluția din ultimele două decenii a celui care a devenit cel mai important eveniment muzical românesc, cu greutățile, obstacolele, dar și bucuriile sale.
Consideră și el că lipsa unei săli de concerte moderne, în București, rămâne cea mai mare problemă a Festivalului Enescu. Pe de altă parte, spune Constantin Grigore, punctul forte este prezența în România, prin acest festival, a unor orchestre și a unor artiști de mare anvergură și de mare valoare, pe care publicul românesc nu ar putea, poate, să-i vadă altfel.
Discuția purtată de Buletin de București cu Constantin Grigore a fost una relaxată, despre muzica clasică, dar și despre repertoriul atipic pe care-l abordează Camerata Regală, orchestră la care este unui dintre cei trei fondatori, despre concertele pe care le va prezenta la Festivalul Enescu, dar și despre, din nou, iată, rolul unui dirijor.
Interviul face parte din seria de interviuri dedicată de Buletin de București Festivalului Enescu 2025. Buletin de București este partener media al evenimentului.
Buletin de București: Sunteți invitat la Festivalul Internațional George Enescu din 2009. Cum ați simțit că a evoluat acest festival în ultimii 16 ani și ce ar mai trebui făcut raportat la ceea ce s-a întâmplat până acum? Despre lipsa unei săli veritabile de concerte nu mai zicem nimic, nu mai cred că se va rezolva în timpul vieții noastre.
Constantin Grigore: Este adevărat, dar să știți că este principala mare problemă a festivalului și este o problemă care durează de foarte, foarte mulți ani.
Îmi aduc aminte că și pe vremea când eram student și eram de partea cealaltă a festivalului, mă refer la echipa de organizare, din care am făcut parte din 2003 până în 2007, domnul Mihai Constantinescu (fostul director Artexim – n.r.) solicita autorităților, la fiecare ediție, să creeze o sală de concerte de nivel european, unde Festivalul Enescu să-și poată desfășura activitatea.
Evident să nu fie Sala Palatului, care știm cu toții ce acustică are. Ştim cu toții că nu este o sală propice pentru concerte de muzică clasică, dar se pare că au trecut foarte, foarte mulți ani și lucrurile au stagnat, au rămas la fel, nu a interesat neapărat pe cineva.
Și sunt sigur că și actuala conducere, Cristina Uruc (directorul Artexim – n.r.) și maestrul Cristian Măcelaru (directorul Festivalului Enenscu – n.r.), face demersuri în această direcție. Așa că da, este poate cea mai mare problemă.
Și cumva este puțin jenant, căci sunt orchestre foarte mari care vin în București în această perioadă și ar trebui cumva să le prezentăm un spațiu adecvat, să le oferim posibilitatea să cânte într-un spațiu adecvat. Sigur, la Sala Palatului se fac tot felul de artificii, se lucrează la tot ce înseamnă acustică, la tot ce înseamnă backstage și într-un final cumva reușim. Dar nu cred că asta este soluția.
Chiar mă gândeam să vă întreb cum se adaptează un dirijor, cum se adaptează o orchestră la acea sală, cum faci ca în cele din urmă să iasă totuși decent?
Este un proces foarte, foarte greu. Țin minte că s-au adus anumite boxe de ambient, s-a creat așa zisa acustică falsă, cumva, pentru a reda publicului cât mai aproape de fidelitate muzica pe care orchestrele o creează.
Dar este totul foarte artificial. Nu este o sală de concerte precum cea de la Berlin sau de la Munchen ori din Londra. Cumva am reușit. dar nu cred că ăsta este viitorul și sperăm să se întâmple la un moment dat să mai apucăm să vedem o sală de concerte adevărată în București.
Care sunt punctele forte ale acestui festival? Ce s-a schimbat în bine de-a lungul timpului, de când sunteți implicat în acest eveniment de anvergură?
Părerea mea este că punctele forte sunt de fapt ansamblurile care vin în București, ansamblurile care aduc muzica lor și pe care nu le putem vedea în fiecare zi în România. În principal, ăsta ar fi un punct forte. Vorbim aici de Filarmonica din Munchen sau London Symophony, dar și alte alte orchestre.
An de an, conducerea festivalului a încercat să aducă în peisajul românesc muzical cele mai bune ansambluri din lume și cele mai, să spunem, apreciate în momentul actual.
Cred că este un punct forte să iei contact și să vezi muzica unor artiști pe care nu ai ocazia să-i vezi în fiecare zi.
Și a fost o muncă grea. Știu și din vremea în care lucram și eu la festival, ca student, și văd și acum, din postura cealaltă, de dirijor, calitatea ansamblurilor care fac parte din programul festivalului este extraordinar de bună.
Şi aici sunt strădania și meritul directorului artistic Cristian Măcelaru și al Cristinei Uruc, care poartă toate discuțiile și negocierile cu artiști.
Cine este Constantin Grigore
Născut in 1983, Constantin Adrian Grigore a început studiul muzicii la Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti, unde a aprofundat vioara. După ce a intrat la Universitatea Națională de Muzică din București, se îndreaptă spre dirijatul de orchestră, în care s-a specializat.
Constantin Grigore a urmat apoi cursuri în Polonia, la Academia de Muzică „Karol Lipinski”, și în Germania, într-un stagiu de asistență la Rundfunk Sinfonieorchester Berlin (2011) sub îndrumarea maestrului Marek Janowski și ulterior (2012) la Bayrische Rundfunk și Munchner Philharmoniker, unde participă la repetițiile și concertele susținute de Mariss Jansons, Bernard Haitink, Alain Gilbert, Paavo Jarvi, Lawrence Foster sau Vasily Petrenko, în paralel participând şi la cursurile de fenomenologie susţinute de Konrad von Abel.
În 2009, cu ocazia Sarbătorilor Pascale, Constantin Grigore s-a aflat la pupitrul Bucharest Symphonic Pops, în concertul extraordinar susșinut de Al Bano și Montserrat Caballe în Piaţa Constituţiei din Bucureşti.
În 2013, a fost ales dirijorul Evolution Orchestra în turneul susținut de Steve Vai în Rusia, Polonia, Italia, Spania și România, iar în anul 2014 a susținut un turneu de concerte în Coreea de Sud, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „Oltenia”.
În 2009, Constantin Grigore a fost dirijorul Orchestrei Simfonice a Colegiului Național de Arte George Enescu, cu care a susținut concerte la Ateneul Roman, Sala Radio și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”.
În perioada 2013-2015, a fost dirijorul principal al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Oltenia din Craiova, iar între 2017-2018 consultantul artistic al Filarmonicii de Stat din Sibiu. Din 2009, este invitat să susțină concerte la fiecare ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”.
De asemenea, Constantin Grigore este unul din membrii fondatori și dirijorul orchestrei „Camerata Regală”, cu care a susținut numeroase concerte în Romania, dar și in Albania, Republica Moldova, Germania și Polonia. La invitația Institutul Cultural Român, susține în ianuarie 2016 un concert la pupitrul Cameratei Regale, în Mozart Saal din Konzerthaus Viena, în iunie 2018, la pupitrul aceleași orchestre, un concert la Bruxelles, iar in 2019 cu ocazia Zile Naționale a României, un concert în Sala Mare a Filarmonicii Regale din Liege.
În anul 2017, a fost invitat la pupitrul Filarmonicii Regale din Liege, unde a susținut o serie de 7 concerte în Liege (Sala Filarmonicii), Bruxelles (Bozar), Ath, Ottignes și Namur. (Sursa: aici și aici).
Dumneavoastră ce făceați ca student, când colaborați cu Festivalui Enescu?
Absolut de toate. Toată vara eram la Artexim (instituția care organizează Festivalul Enescu – n.r.). A fost momentul în care am luat contact cu această lume, am putut să văd ansambluri foarte mari care veneau la București.
Eram alături de colegii mei, eram o echipă de organizare, cei care se ocupau de logistică, se ocupau de săli, de orchestre, de repetiții, de transportul lor, de tot ceea ce are nevoie pentru ca un artist să se simtă bine în acele 2, 3 zile pe care le petrecea la București.
Îmi aduc aminte cu plăcere de momentele în care efectiv organizăm, să spunem, cele trei zile ale orchestrei Scala din Milano sau pentru cei care veneau și care în continuare vin în București.
Pentru că un artist, din punctul meu de vedere, trebuie doar să susțină concertul, să fie pe scenă, să dea publicului emoția și muzica pe care o creează. Și să nu ducă grija unei sticle de apă, unde este cazat, unde are loc repetiția și așa mai departe.
Artistul trebuie doar să dea tot ceea ce are are mai bun, tot acest har.
Este o experiență utilă pentru studenții de la universitatea de muzică, de exemplu? De ce le-ați recomanda-o?
Pentru mine a fost o experiență extraordinară și utilă. Şi, în același timp, am descoperit și mai bine o lume pe care probabil o știam doar din auzite.
Nu-mi aduc aminte dacă aveam acces la atât de multe înregistrări cum sunt acuma. Ba mai mult decât atât, puteai să faci parte, de fapt, din interiorul ansamblurilor, nu erai un simplu spectator, erai printre cei mai mari artiști, trăiai cu ei, simțeai emoțiile lor, vorbeai cu ei, majoritatea erau și sunt foarte modești și foarte ascultători, ascultau de programul pe care li-l dădeam.
Revenind în prezent, cu ce veți fi prezent la Festivalul Enescu 2025, acum ca dirijor?
Pe 29 august, urmează un concert la Ateneul Român, în cadrul seriei de concerte de la miezul nopții, în care vom prezenta publicului o lucrare în prima audiție în România, o lucrare care pe mine m-a incitat încă de la început și îmi place foarte, foarte mult.
Este un recviem, chiar așa se și numește „Recviem for My Friend”, o lucrare amplă, compusă de compozitorul polonez de muzică de film Zbigniew Preisner, care anul acesta aniversează 70 de ani de la naștere.
Este o lucrare majoră a lui Preisner, o primă lucrare majoră care iese cumva din sfera muzicii de film, pe care Preisner o abordează foarte, foarte des. A fost compusă în 1996, în memoria bunului său prieten, regizorul Krzysztof Kieślowski.
Iar ca o picanterie, să spunem, fragmente din Recviem le regăsim în renumitul serial The Crown. Este o lucrare care cu siguranță cred că nu te poate lăsa indiferent, va plăcea publicului
Şi, mai mult decât atât, încurajez publicul să vină nu numai la acest concert, ci la întreg festivalul, la tot ceea ce înseamnă orchestre, ansambluri mari, recitaluri foarte interesante, pentru că au ce să vadă la această ediție de festival.
Un festival nu se organizează de pe o zi pe alta. Ştiu de când eram student că se începeau discuții cu orchestrele chiar înainte cu doi ani, poate chiar cu 4 ani pentru ansamblurile mari, pentru a găsi un spațiu, pentru a putea să lege un turneu și pentru a putea să fie convinse să vină în România. De aceeea, cred că fiecare concert în sine este important.
Revenind la concertul din 29 august, alături de Orchestra Simfonia Varșovia și de Corul Preludiu „Voicu Enăchescu”, al cărui dirijor este Andrei Stănculescu, vom avea și soliști foarte, foarte buni, foarte tineri, dar extraordinari, cum ar fi Gloria Tronel, o tânără soprană de foarte mare viitor, și contra tenorul Alexandru Costea, o voce extrem, extrem de specială, mai ales în registrul acut.
Veți mai auzi de cei doi cu siguranță, pe marile scene ale lumii.
Apoi, mai sunt Apolline Rai-Westphal, Tadeusz Szlenker, Maruca Iliuță și Alexei Botnarciuc, un bas care va fi prezent de două ori în festival, în acest concert și în data de 15 septembrie, în distribuția Operei Oedip, care va fi prezentată la Opera Română.
Am văzut că orchestra la care ați participat ca fondator, Camerata Regală, abordează și un repertoriu în afara muzicii clasice. Besame mucho, de exemplu. Cum de ați decis să ieșiți din zona clasică?
Muzica în sine este una singură și am decis împreună cu colegii mei, cu Radu Chișu, concertmaistru, și Raluca Oatu, să dăm publicului o varietate de muzici.
Este adevărat că ne axăm în principal pe muzica clasică, pe compozitorii clasici, prin mini-stagiunea pe care o organizăm în fiecare an la Ateneul Român, dar nu ne dezicem nici de muzica mai accesibilă, să spunem, deoarece este o muzică plăcută și credem că ar putea să atragă publicul și către concertele de muzică clasică.
Ar putea fi un început pentru cineva care se apropie de muzică, pentru că de multe ori muzica clasică nu este atât atât de ușoară. Şi atunci poate fi momentul în care te îndrăgostești, să zicem. Ca la școală, începi cu abecedarul, nu direct cu un roman.
Da. Mă gândesc că unui, să spunem, începător în muzica clasică nu-i dai Mahler din prima, pentru că este foarte greu de înțeles, de digerat, și atunci, ca la matematică, începi cu adunarea, și apoi treci la înmulțire, împărțire și fracții.
Dar nu este neapărat o strategie a noastră, ci pur și simplu este o muzică care place publicului și pe care o prezentăm cu mare drag de fiecare dată, alături de lucrările ample.
De exemplu, pe 30 august, Camerata Regală va susține un concert în cadrul Festivalului Enescu, tot la Ateneul Român, tot în seria concertelor de la miezul nopții, cu un program foarte variat și foarte consistent, i-aș spune: Suita nr. 3 de George Enescu, care este o lucrare amplă, o lucrare superbă, foarte grea, și Concertul numărul 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski, cu pianistul Evgeny Konnov.
Ați participat cu Camerata Regală, tot în cadrul Festivalului Enescu, la concertele pentru familii și copii, sunt și la ediția din acest an. Cu ce se diferă un concert pentru familie și copii de un concert obișnuit?
Exact ce vorbeam mai devreme cu începuturile pentru publicul tânăr. Este o serie de concerte care a debutat acum doi ani, în ediția de acum doi ani, la inițiativa maestrului Cristian Măcelaru, care propune în fiecare duminică a festivalului câte un concert pentru familii și copii, exact cum se intitulează, având menirea tocmai să deschidă apetitul copiilor și, de ce nu, și al părinților pentru muzica clasică, prin mici lucrări, prin fragmente de lucrări, prin prezentarea instrumentelor, cumva să îi fascineze pe copii, să-i aducă mai aproape de scena de muzică clasică.
Şi ușor, ușor, de ce nu, o parte din ei să devină publicul de mai târziu.
CITEȘTE ȘI: Concertele pentru familii și copii vor avea loc, din nou, la Festivalul Internațional George Enescu
Am spus mai devreme că sunteți unul dintre membrii fondatori ai Cameratei Regale. Camerata Regală este orchestră privată?
Da, este o orchestră pe care am înființat-o în 2009, alături de colegii mei Radu și Raluca, și care se află încă de la început sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României.
Ne-am dorit să creăm o orchestră unică, profesionistă, am organizat o audiție și am rămas surprinși cât de mulți colegi și cât de mulți studenți au venit la această selecție. A fost un entuziasm al nostru să creăm ceva unic pe scena muzicii românești și iată că deja orchestra împlinește anul acesta 16 ani.
Dar din ce vine unicitatea?
Am încercat să păstrăm aceiași membri de la început pe cât posibil, pentru că orchestra este ca și corpul uman sau ca o mașină, cum schimbi ceva, este greu să se potrivească în întreg. Și de aceea am încercat să păstrăm aceiași membri și aceeași direcție, tocmai pentru a putea să transmitem starea pe care noi ne-o dorim și să încercăm să gândim în aceeași direcție cu toții.
Ceea ce, se pare, publicul simte chiar și după atâția ani.
Toți colegii mei sunt artiști minunați, sunt muzicieni minunați. Îi găsim în orchestrele din București, în principal Filarmonica „George Enescu”, Orchestra Radio, Orchestra Operei. Iar ceea ce ne aduce împreună este muzica și energia pe care dorim cu toții să o transmitem publicului.
Cât de greu este de menținut o orchestră privată în România?
Aici mi-ați aruncat mingea la fileu, pentru că n-a fost deloc ușor în cei 16 ani. Suntem trei oameni care ne ocupăm de Camerata Regală și au fost și foarte multe momente grele, pentru că trebuie să te susții singur.
Mini-stagiunea de la Ateneul Român este cu vânzare de bilete, dar uneori poți să vinzi suficient pentru a acoperi costurile, alteori nu. Este ca o loterie, însă întotdeauna depășim toate aceste greutăți. Și am avut în decursul anului oameni care ne susțin.
Dar bucuria este pe scenă, pentru că uităm de greutăți și nu trebuie să te lași apăsat de toate aceste lucruri care se întâmplă, să nu se reflecte în muzica pe care o faci pe scenă. Energia ne-o luăm din muzica pe care o facem, după care, sigur, a doua zi o luăm de la capăt cu organizarea pentru următorul concert.
Nu mi-am pus încă întrebarea dacă acum aș mai începe de la zero, dacă în condițiile actuale și cu tot ceea ce se întâmplă la nivel național și chiar internațional, aș mai face-o.
Totuși, și când ați început a fost într-un an greu, cu o criză economică. Mai târziu a venit și pandemia, care a înseamnă că nu s-au mai organizat concerte și ați rămas fără public.
Sfârșitul lui 2009, da. Îmi aduc aminte și pandemia, când am cântat de câteva ori în fața Ateneului Român, era un mic festival care se organiza acolo, am cântat și la un sfert de sală sau cum era atunci cu separarea. Dar de fiecare dată m-am bucurat că împreună cu colegii mei am bucurat publicul și asta s-a simțit din energia pe care și publicul ne-a transmis-o în timpul concertului.
Și chiar și după veneau și ne felicitau. Ne-am spus că misiunea noastră a fost îndeplinită, și mă refer și la publicul de aici, și chiar și la cel din străinătate, căci am mers împreună cu camerata să cântăm la Viena, la Bruxelles sau oriunde am fost invitați să participăm în decursul anilor.
Dar încă nu este neapărat ușor să atragi un partener sau să convingi un partener să investească în muzica clasică. Sunt foarte multe alte lucruri în care pot investi.
Eu îi încurajez să facă totuși lucrul ăsta, pentru că, de fapt, muzica este o hrană pentru suflet și tot ceea ce se întâmplă într-un concert este unic. Fiecare concert în sine este unic, dar aici sunt lucruri foarte subiective, fiecare vede într-un fel.
Îmi aduc aminte de parteneri care pur și simplu ne-au văzut într-un concert și au venit și ne-au spus „Ok, vreau să ne ocupăm de voi”.
Sunteți dirijor și am observat o chestiune interesantă. Chiar și dumneavoastră ați primit această întrebare, căci inclusiv jurnaliștii din zona muzicală pun această întrebare. Am văzut multe interviuri cu această întrebare despre rolul unui dirijor.
Ce face un dirijor, nu?
Exact. Și mă mir cum de în 2025, după atâția ani, se mai întreabă lumea „Totuși ce face un dirijor?”. De ce această îndoială față de rolul dirijorului într-o orchestră?
Da, am primit și eu de foarte multe ori întrebarea asta.
Dar nu este clar până acum ce face un dirijor?
Să știți că dacă n-aș fi făcut muzică și aș fi fost un simplu spectator în sală și eu aș fi întrebat lucrul ăsta, pentru că instrumentistul cântă la un instrument, soliștii cântă la un instrument, soliștii vocali cântă cu vocea. Dar ce face dirijorul, care dă din mâini și stă cu spatele la public?
Da, dar nimeni nu se întreabă ce face regizorul, de exemplu, Un dirijor este un regizor într-o oarecare măsură…
Este adevărat, dar cred că la regizor poți vedea o viziune palpabilă, vezi un decor, vezi cum a vrut să pună personajele în scenă.
Și un dirijor face același lucru, este viziunea lui, dar se materializează în sunet, se materializează în muzica pe care o transmite împreună cu orchestra, împreună cu muzicienii de pe scenă. De fapt este liantul.
Eu întotdeauna am spus că dirijorul dă acea energie orchestrei și îi pune pe membrii săi împreună, îi leagă, le transmite acea energie care într-un final se transmite publicului. Este cumva liantul între scenă și public.
Poate că de aia stă și la mijloc, mă gândesc.
Și da, este viziunea dirijorului despre muzica respectivă și prin ea transmite stările pe care compozitorul a dorit să le exprime, poate chiar și propriile stări, poate chiar și stările sau momentele muzicienilor.
Pentru că zilele sunt foarte diferite pentru oameni și cumva dirijorul încearcă să pună 40, 60, 80 de oameni împreună. Toți au bucuriile lor, problemele lor, dar acolo, pe scenă, cumva trebuie să mergem într-o singură direcție, să lăsăm cumva grijile la o parte sau orice orice alte gânduri.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră Bucureștiul?
Este orașul în care m-am născut, în care am crescut și este orașul în care m-am întors de fiecare dată mai mult sau mai puțin cu bucurie. Dar m-am întors acasă, pentru că da, este orașul copilăriei, este locul în care mi-am făcut mare parte din studiile mele, începând cu Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, Colegiul Național acum, apoi Universitatea Națională de Muzică.
Am plecat în Polonia la studii, m-am întors tot în București, am fost doi ani în Germania, la orchestre, m-am întors tot în București.
De ce v-ați întors? De ce nu ați fost tentat să rămâneți în străinătate?
Să știți că niciodată n-a fost tentația atât de mare încât să nu mă mai întorc. Şi întotdeauna am spus că dacă toți plecăm din țară, atunci cumva nu mai rămâne nimic aici.
Şi, tocmai de aceea sunt aici și mă bucur că pot să contribui câtuși de puțin la ceea ce are acest oraș de oferit. Sau mai mult decât atât, această țară. Dar n-a fost atât de mare tentația ca vreodată să zic „Gata, nu mai vin“.
Aveți un loc preferat în București?
Da, acum mi-a venit în minte Colegiul Național din Lipatti, mă refer la zona din jurul acestuia, Dealul Mitropoliei, Parcul Carol, zona aceasta are o energie foarte, foarte bună.
