A fost un weekend plin de evenimente sportive pentru bucureșteni: maratonul și meciul naționalei de fotbal, care încă are șanse la calificarea la campionatul European de la anul, din Germania. Cum meciul s-a terminat la 12 noaptea iar luni traficul a fost dat peste cap fix într-o zi plină peste cap, textul de mai jos s-a legat un pic mai greu.
Poate că nu toți aveau treabă „la muncă” duminică. Poate jumătate erau tipul de „Sunday drivers”, dornici de fâțâială duminicală prin oraș. Ghinionul lor și al colegilor lor de trafic care cred că au prioritate doar pentru că au mașină: Bd. Unirii închis tot, Bd. Decebal și Bd. Basarabia la fel, până după Arena Națională, ba chiar și Regina Elisabeta, Buzești, Kiseleff, Calea Victoriei toate aortele capitalei au fost închise pentru mașini și deschise pentru cei 16.000 de alergători înscriși la cea de-a 16-a ediție a Maratonului București.
Nesurprinzător pentru un oraș în care predomină mentalitate de șofer, maratonul a generat și anul acesta multă emoție negativă (ca să nu spun înjurături de joasă speță) din partea bucureștenilor care au permis de conducere și nu le e frică să-l folosească. Oamenii au înjurat, chiar dacă nu suntem în SUA, unde orașele au fost gândite pentru mașini și lumea se uită ciudat la tine dacă nu ai mașină. Chiar dacă e a 16-a ediție a maratonului.
E de-nțeles. Sigur că se puteau comunica mai bine restricțiile de trafic, sau că bucureșteanul putea verifica Waze-ul înainte să se urce în mașină, dar înjurăturile la adresa maratoniștilor trădează niște probleme mai grave: misecuvenismul și dreptul la mașină, când acesta poate c-ar trebui să fie mai degrabă un privilegiu.
Aș arăta cu degetul nu doar spre mentalitatea șoferilor, cât și spre autorități, care fac politici publice ce preamăresc șoferul și preapiticesc pietonul.
Fac parte din generația care a crescut expuși la cultura americană: ne-am spălat creierii vizionând atâtea și atâtea filme hollywoodiene în care mașina e ceva firesc, încât nici nu ne mai dăm seama că suntem totuși în Europa și avem alternative, dacă vrem să le folosim. Am fost generația de tranziție: ai noștri părinți n-au avut nici alimente de bază în ultima decadă a comunismului, darămite mașini. Stăteai la rând și cu anii pentru o Dacie produsă la UAP, așa că normal că acum supracompensezi și îți educi, fără să-ți dai seama, și odraslele întru deținere de automobil proprietate personală. Poate că nici nu știi că trăim într-unul din cele mai congestionate orașe din lume – locul 7 conform Index-ului anual al companiei Tom Tom, producătoare de software GPS.
Revenind. Se face seară, se termină și maratonul, se desfundă arterele ca să zburde noxele prin tot orașul. Vin autocare din țară – Vâlcea, Argeș – pline cu grupuri de copii. Se îndreaptă spre Arena Națională, unde România se pregătește să joace cu micuța selecționată a Andorrei, un stat de nici 80 de mii de locuitori, al cărei limbă oficială e catalana și care e renumit pentru ski și faptul că poate fi un mic paradis fiscal.
Pentru că adulții au scandat „Kosovo e Serbia” la meciul precedent de-acasă iar UEFA nu vrea să bage politicul în fotbal, forul european a sancționat România cu o amendă de 52.000 de euro și disputarea meciului fără spectatori. Doar că tot UEFA a lăsat un loophole în propriul regulament, la art. 73, punctul H: copiii au voie la meci, doar gratuit și în mod organizat, adică prin școli și cluburi de fotbal.
Nu e prima oară când România joacă cu zeci de mii de copii în tribune. Precedentul a avut loc în 2019, în companie Norvegiei, tot pe Arena Națională din București și se spune c-am fi stabilit un record: cei mai mulți copii prezenți în tribune la un meci din Europa – au fost aproape 30.000 atunci.
Cu un sfert de oră înainte de startul partidei, străzile din jurul stadionului sunt goale. De-afară, se aude un vuiet normal al tribunelor, la fel ca la meciurile pe care le joacă acasă FCSB-ul. Când intri însă în Arenă, te izbește un vacarm confuz, un haos acustic de nedescris. Grupuri de copii stau aliniate pe aleea care dă înspre Tribuna I. Pare o organizare bună. Unul din copii mă salută cu un „să trăiți”. Îi întorc, militărește, salutul. Se vede că-s bucuroși din cale-afară c-au ajuns pe întâiul stadion al țării, iar bucuria lor e contagioasă.
Ajung la masa presei și, captivat de țipetele copiilor, nici nu-mi dau seama că tablia n-a mai fost curățată de ceva timp – e plină de praf. Mi-am pus deja laptopul, coatele și telefonul pe ea. N-am cu ce să o șterg, schimb locul, degeaba, s-a depus bine de tot praful pe Arena Națională. Se simte un miros de țigară din spatele meu: un adult fumează, cât să mai taie un pic din inocența copiilor din tribune.
Începe meciul, cu România, echipa mai potentă, aruncându-se în atac, în uralele mini-spectatorilor. Se face minutul 5 când un jucător andorrez primește îngrijiri medicale la marginea terenului, iar un grup de copii își face loc în peluză și arborează un banner cu numele școlii lor din Argeș.
Stadionul – Galeria Națională de Copii, după cum stă scris pe un banner – ovaționează frenetic naționala la fiecare atingere de balon a lui Stanciu & co. Un amic jurnalist m-a pus în gardă înainte de meci, zicându-mi despre forța celor mici. E adevărat, exultă la fiecare fază de parcă România ar fi în finala mondialului și huiduie din plămânii lor mici intervențiile mai dure ale oaspeților.
Nu-s adeptul patetismelor, dar primul gând când vezi pentru prima dată atâția pui de români strigând laolaltă e că ar trebui să jucăm mai des doar cu un astfel de public. Fotbalistic vorbind, n-avem mare lucru de văzut: au trecut deja zece minute și nicio fază notabilă. Oare ar fi strâns România atâția suporteri „normali” dacă UEFA nu ne-ar fi sancționat pentru comportamentul ultrașilor?
Parcă au obosit un pic suporterii. Scade oleacă nivelul decibelilor, dar încep să se audă și niște trompete. România pleacă pe o contră pe stânga, izbucnesc din nou tribunele. Centrarea e foarte proastă, iese direct în aut. Se aude fireasca dezamăgire a mini-suporterilor. Deh, trebuie învățați de mici cu suferința și fotbalul cu multe greșeli.
Arbitrul fluieră fault pentru andorrezi. Centrarea lor nimerește unde trebuie, dar mingea trece peste poarta lui Moldovan. România atacă iar, dar pasează imprecis, iar tribunele suspină nefericite. Nu-i nimic, tricolorii se revanșează imediat și produc prima ocazie mare în minutul 13.
Încep iar scandările: „România! România!”, probabil dirijate de cei 2000 și ceva de adulți – regula e că la fiecare 10 copii trebuie să fie un adult.
Avem o lovitură liberă de la marginea careului, crește brusc volumul pe stadion… GOOOOOL! Căpitanul Stanciu o trimite direct în vinclu. Trei minute mai târziu, alt șut pe poartă. S-au mai descătușat și jucătorii noștri.
Un jucător oaspete cade pe teren în hohotele tribunelor. Sunt totuși o țară mică, a cincea de la coadă din Europa, după alte state liliput, precum San Marino sau Liechtenstein.
Ne îndreptăm spre ultimul sfert de oră al primei reprize: când tocmai credeai că cei mici iau pauză, încep iar să strige „România!”. O să fie o noapte pe care o vor ține minte mult timp, asta-i clar. Ianis Hagi îi răsplătește cu încă un gol, iar mulțimea înnebunește pur și simplu.
În pauză, aflăm detalii despre organizarea din spatele acțiunii FRF: de pildă, faptul că tribuna a II-a se află secția de percuție a grupului Cantus Mundi, înființat de dirijorul Ion Marin. „Activare” a fost termenul de marketing folosit de crainicul stadionului pentru a anunța, în pauză, că „galeria națională de copii” născocită de FRF este alternativa la ultrași. De fapt, crainicul recită comunicatul pus de FRF pe site-ul oficial, din care aflăm că unul din sponsorii naționalei le oferă câte o băutură și o gustare copiilor. Din alt comunicat aflăm că alt sponsor din domeniul pariurilor a fost convins să nu își afișeze mesajele publicitare la acest meci, pentru a nu-i expune pe cei mici. Nu a fost cazul și altui sponsor, din categoria băuturilor alcoolice, care a fost prezent pe bannerele din stadion.
Tot în pauză, pe tabelă rulează imagini cu sosirea copiilor la stadion. Mă uit la o filmare cu un grup de puști care scandează „România!” și mă întreb câți dintre ei se vor converti în ultrași în câțiva ani…
Repriza a 2-a începe fără entuziasmul primei părți. Mare parte din tinerii spectatori încă nu s-au întors la locurile lor. Avem o fază periculoasă, mingea ajunge pe partea dreaptă, iar cineva din tribune aruncă cu un ambalaj în teren.
Se face 4-0 printr-un gol frumos al unuia dintre preferații tribunei – Florinel Coman înscrie după o pasă frumoasă de la deja omul meciului, Ianis Hagi. Se trezește și stadionul, parcă un pic adormit. E totuși ora 23 și unii au venit de departe: văd bannere cu Vâlcea.
Se apropie minutul 60, România domină, în tribune se fac, timid, valuri. E doar rodajul, se pare. Două minute mai târziu, se stârnește nebunia, poate cel mai frumos moment. Valuri timp de vreo zece minute, cu luminițele telefoanelor pe post pe licurici.
Unii dintre copii s-au plictisit și lansează spre teren avioane de hârtie. Câteva își nimeresc ținta și rămân acolo o perioadă. Continuă concursul de aruncat avioane, se vede că unii din copii au antrenament de la clasă. Se marchează și al cincilea gol, dar e alarmă falsă – e anulat pentru fault în atac.
Minutul 85 – deja încep să plece din spectatori. Scor final România-Andorra 4-0. După opt meciuri jucate dintre care jumătate sunt victorii şi zero înfrângeri, naţionala pare că e avion în grupa pentru Campionatul European din Germania. De hârtie însă, căci mai sunt multe variabile la mijloc, complicate cât un maraton organizat într-o duminică, la Bucureşti.
