Pe 24 februarie, într-o sală cu ferestre mari și design industrial din centrul Odessei, Carola von Herder se unduia pe ritmuri de tango, într-o rochie roșie cu mici buline negre. Era una dintre ultimele repetiții înainte de marele spectacol care urma să aibă loc pe 26 februarie, credea ea pe atunci. Acum știe că era, de fapt, prima zi de război și ultima zi de dans. Am întâlnit-o în Gara de Nord, în drumul său spre patria în care s-a născut, Germania, lăsând în urmă patria din inima sa, Ucraina. S-a oprit însă preț de câteva ore pentru a-i ajuta pe alți frați ucraineni făcând voluntariat. Doar vorbește 5 limbi străine.
Născută în Munchen, într-o familie cu sânge albastru, Carola von Herder a studiat baletul clasic și dansul modern în Germania, America și Franța. A dansat apoi pe scene din toată lumea – Ballet Academy Munich, Martha Graham School New York, LCDT London-the London Contemporary Dance Theatre. Este însă licențiată și în istorie și filozofie la London University și mai are o licență în limbi slave. Marea sa pasiune a rămas însă dansul. A fost coreograf la mari producții pe scenele din Anglia și Germania și a fost distinsă cu premii importante pentru performanțele sale.
În 2016, un proiect comun germano-ucrainean, un master class de dans contemporan, a adus-o la Odessa. Și a rămas acolo până în prima zi de război.
„Nu am alt loc în lumea asta în afară de orașul meu (Odessa)“
O femeie mai degrabă minionă și cu o vestă portocalie reflectorizantă ne-a atras atenția de cum am intrat în Gara de Nord. Vorbea cu toți, se mișca între oameni. Inițial am crezut că e doar unul dintre mulții voluntari români care, în timpul lor liber, vin să-i ajute pe cei fugiți din calea războiului.
Am intrat firesc în vorbă cu ea. Și la fel de firesc a început să ne povestească. Am descoperit un personaj fabulos ascuns în hainele unui refugiat modest, dar cu cu aer nobiliar, distins și grația unei balerine.
Când primele avioane rușești au trecut deasupra Odessei, Carola von Herder făcea ce-a făcut toată viața, ceea ce a fost toată viața ei. Dansa. Ritmurile de tango se amestecau cu zgomotul motoarelor în aer. N-a crezut până în ultimul moment că va fi război.
Avea spectacol pe 26 februarie și asta era cel mai important lucru din viața sa. Până a realizat că va trebui să fugă, din, spune ea, ORAȘUL MEU.
„Pe 24, fix când a început războiul, am avut o repetiție mare. Un prieten mi-a zis că războiul începe. Auzeam avioanele deasupra curții mele și mi-am zis: da, ăsta e război, dar chiar dacă-s rușii, eu o să stau aici pentru că nu am alt loc în lumea asta înafară de orașul meu.”
Carola von Herder
„Mami, nu poți să ne faci asta”
S-a decis greu să plece. Optimismul că totul se va sfărși curând, că rușii nu vor ajunge la Odessa, se prăbușea puțin câte puțin. Timp de două săptămâni, copiii Carolei au încercat să o convingă să părăsească țara.
Și au reușit, povestește Carola cu un nod în gât, atunci când fata ei i-a spus „Mami, nu poți să ne faci asta”. A lăsat totul în urmă și a plecat.
Din întâmplare, a intrat pe un grup de Telegram unde se organizau câteva ucrainence care practicau box și care voiau să plece cu copiii lor din țară. S-a urcat într-un autocar alături de ele și a ajuns într-un sat din sudul Chișinăului, în Republica Moldova, unde a rămas două zile.
Acolo s-a reîntâlnit ca prin minune cu prietena și colega ei de dans, Ljuba. Trei voluntari din Moldova au așteptat-o jumătate de noapte pe Ljuba să o ajute să treacă granița din Ucraina.
„Când ne-am revăzut, am dansat”
Când s-au văzut amândouă peste graniță, în siguranță, Ljuba și Carola au dansat. Nu aveau nicio idee ce urmează să facă, dar erau fericite că sunt împreună, că sunt în siguranță.
Au dormit două nopți într-o cameră cu pereți verzi în care se aflau nouă paturi. Mâncau într-o cantină cu mesele întinse pe lung, ca la petrecerile câmpenești. Dar s-a simțit bine, în siguranță, între prieteni.
„Apa caldă era minunată, paturile erau bune. Alții s-au plâns că erau prea multe paturi în cameră. Noi eram fericite”.
Nimic din peisajul satului moldovenesc în care se refugiase nu-i amintea Carolei de măreția orașului de pe malul mării, care i-a cucerit inima definitiv. Dar oamenii sunt la fel. Carola povestește că dincolo de clădirile brutale, sovietice, gri sunt oameni puternici, calzi și umani. La fel ca cei pe care i-a lăsat în urmă.
„În sat toate lumea se cunoștea cu toată lumea, toți erau vii și puternici. Se vedea că le place să trăiască și că legătura dintre ei e intactă” – Carola von Herder
„Stătea afară, în pătura ei, doar ca să ne întâmpine.”
Din satul moldovean, Carola și prietena ei au ajuns la Chișinău și apoi la Galați. Au dormit o noapte la căminul Universității înainte de a pleca mai departe, spre București. Și oamenii pe care i-a întâlnit la Galați erau din același aluat cu moldovenii din sat, cu prietenii ei din Odessa.
„Era noapte, eram cu bagaje în ambele mâini. Eram așa obosite, dar fericite. Am primit atât de mult ajutor. Era o fată care stătea în fața căminului de studenți, în mijlocul nopții. Era frig, era înfășurată într-o pătură. Stătea afară, în pătura ei, doar ca să ne întâmpine.”
„Pur și simplu mă simt folositoare”
Pe peronul din Gara de Nord a aflat că mai are câteva ore până când, în sfârșit, va pleca spre orașul în care s-a născut. Din forfota din jurul ei a înteles că e nevoie de ajutor. Și după o piruetă făcută cu geaca portocalie de traducător, a trecut la treabă. Nu avea nimeni nevoie de talentul ei de coregraf, ci de faptul că vorbește cinci limbi.
Și nici nu s-a dumirit bine de noul său rol, pe scena peroanelor din gară, că i-a fost cerut sprijinul. O femeie bolnavă de Parkinson, venită cu trenul de refugiați avea nevoie de ajutor, iar echipajul SMURD nu se putea întelege cu ea.
„Pe de o parte dansăm și glumim, dar în același timp încercăm să înțelegem situația. Chiar cred că Putin a făcut două mari greșeli: nu a realizat că poporul ucrainean e atât de puternic și nu și-a dat seama că lumea se va ridica ca un val care îl va zdrobi.”
Carola von Herder
Întocmai ca mișcările de tango în rochia roșie, spiritul Carolei este puternic și ager, melancolic, dar de neoprit. Ajutorul pe care l-a primit din toate părțile a impresionat-o. În timp ce ne povestește cum fiica ei din Viena a deschis un cont de donații pentru Ucraina, Ljuba, ca un fulger, îi dă un sărut pe obraz: „Nu m-am putut abține”. În mai puțin de două ore, amândouă urmau să plece cu trenul în Viena și să-și ia la revedere de la încă un alt loc în care au găsit refugiu în fața războiului.
Pentru o fracțiune de secundă, Carola pare că e trasă cu forța în realitatea dură în care se găsește acum: la Gara de Nord din București, înconjurată de femei care dorm pe saltele și copii care se joacă în șosete pe podeaua rece a unei săli de așteptare improvizată. Dacă golul în stomac ar fi avut o înfățișare, el ar fi arătat exact ca privirea Carolei atunci când și-a amintit că acolo, în orașul său, nimic nu mai e la fel. „Tot restul e pierdut, desigur…”.
A contribuit: Florin Râșteiu
Editor: Teodora Stroe
