„Apără Duckadam! Suntem finaliști! Am câștigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucureşti!”. Asta s-a auzit pe 7 mai 1986. Cea mai bună echipa din Europa era a noastră.
Minunea a însoțit, de atunci, zeci de generații de copii și părinți. Mii și mii de pitici au visat să ajungă Duckadam, eroul de la Sevilla.
În urmă cu șapte ani, visul unui puști din Rahova începea să prindă contur. La început, ca o joacă. Și am crezut că așa va rămâne. Acum, după șapte ani, a ridicat o cupă. Nu este a Campionilor Europeni, dar s-a închis poarta. Pasiunea de la început se vrea acum un viitor.
Câți bani acoperă visul unui puști din Rahova
Pentru o mama de fotbalist, și ea iubitoare a acestui sport, visul și pasiunea puștiului primează. Și dacă și viitorul se clădește pe ele, ce poate fi mai bine? Doar că, odată cu veselia, vin întrebările și gândurile: ne descurcăm, la ce renunțăm, ce sacrificii facem.
Când sportul merge la nivel de performanță, se deschid larg buzunarele, nu se mai pleacă în weekenduri, ceasul sună mai devreme, dimineața. Iar partea care ne da cel mai tare de furcă sunt buzunarele.
Cluburile de fotbal, sugative de bani
Pentru ca puștiul din Rahova să facă sport de performanță și să-și urmeze pasiunea, ar trebui să fiu ori capul mafiei siciliene sau ceva ministru, ori șef la o companie de stat. Așa nu m-aș gândi pe ce dată plătesc cotizația la club, că jambierele s-au rupt, iar ghetele au rămas mici.
Și nici că un cantonament costă jumătate din salariul minim pe economie. Weekendurile nu mai sunt ale noastre, cu film și patinoar. Cand nu sunt pe stadion, cotrobăi în portofel.
Un copil dintr-o familie nevoiașă nu-și poate îndeplini visul și rămâne doar cu un afiș cu Duckadam, pe perete. Fără cel puțin 500 de lei pe lună nu se poate. Și asta la prima strigare. Echipament, ghete, meciurile din weekend. Da, și meciurile costă. Toate, o altă jumate din salariul minim pe economie. Spre 2.000 de lei! Cel brut! Vacanța de vară s-a scurtat și ea. Nu de la Ministerul Educației, de la club.
Și, dacă puștiul din Rahova vrea să închidă poarta, situația devine și mai complicată. Echipamentul diferă față de cel al întregii echipe și, desigur, că este mai scump.
La școlile private de fotbal, cotizațiile și echipamentele sunt obligatorii și mai scumpe. La cluburile de stat, se poate și fără plată sau una mai mică.
Plătim arbitrii, terenul, medici și iarba de pe stadion. Alte 200 de lei, pe lună! Deși fotbalul pare un sport accesibil și este promovat așa, în realitate părinții suportă aproape toate cheltuielile.
Trist este că nu vine nimeni de la un club cu ștaif să-i vadă.
Puștiul din Rahova speră la glorie, sute de mii de euro, viață de vedetă. Din păcate, talentul și munca nu înseamnă întotdeuna garanția succesului. Pentru că viața cerne și vor exista mulți copii care vor renunța prematur la carieră. Fotbalul este un consumator de emoții, nervi și bani. Mai ales bani!
Pasiunea pentru fotbal, moștenire de familie
Căutând printre cărți, am redescoperit, cu ceva timp în urmă, scrierile lui Ioan Chirilă, senzaționalul jurnalist sportiv. În casa mea, sunt toate pentru că tatăl meu a fost un împătimit al fotbalului. L-a jucat și l-a iubit. În „Învingătorul lui Cruyff” il pomenește pe Constantin Teașcă, „Micul Napoleon” sau „Piticul”, asa cum i se spunea. Împătimiții fotbalului știu despre cine vorbesc. Un antrenor cu un stilul unic, extrem de autoritar și spumos de a antrena, recunoscut pentru metodele sale spartane și limbajul colorat, care stârneau deseori conflicte cu marile vedete ale vremii, de exemplu Nicolae Dobrin sau Ilie Balaci. Niciunul dintre ei nu l-a agreat.
Limbajul colorat cred că l-am moștenit eu, pe lângă dragostea pentru fotbal. Da, sunt din familie! Din familia lui Teașcă. Puștiul de la Rahova a moștenit doar dragostea și pasiunea pentru fotbal, până acum.
Titi Teașcă e parte din familia mea și are și el câteva cărți scrise, din pasiune pentru fotbal. Antrenoratul a fost fabulos, pentru vremurile de demult. Spun doar Echipa Națională și Steaua București.
Se spune că „sângele, apă nu se face”. Eu nu cred. Dar cred că mingea aia, purtată între 11 jucători, rămâne undeva, în suflet. Și, probabil, că trebuie să fie un jucător care să nu o lase să între în poartă.
E puștiul de la Rahova, cu al lui TIti Teașcă!
Când merită vânătăile și teancurile de bani
De principiu, toate lucrurile făcute cu pasiune merită credit. Cu atât mai mult cu cât sunt ale puștiului de la Rahova, cu care am onoarea să împart apartamentul si viața.
Nu cred în „trebuie să faci ceva, că așa se face și fac toți copiii”, mai ales când talentul și cheful lipsesc cu desăvârșire. Este exact ca povestea cu elevii de zece pe linie. Nici în ea nu cred.
Cred în bucuria sinceră și lucrul făcut cu pasiune. Iar puștiul din Rahova le are. Și m-am prins de asta când am văzut că se trezește înaintea ceasului, să plece la antrenamente. Nu este cazul la școală!
Cum se vede de la mine? Îngheț pe stadion (rar, pentru că nu am timp) și fac calcule. Mai ameninț, când școala trece pe locul doi, dar doar ca să mă aflu în treabă și să-mi dau senzația că sunt o mamă responsabilă. Nici pe departe! Nu mă bucur niciodată de o notă mare, așa cum o fac la un meci câștigat și la golurile apărate.
De multe ori, portarul salvează meciul! Iar pe mine mă salvează de la gândurile negre pasiunea bine făcută.
Și mă mai bucură că puștiul de la Rahova a înțeles că, în lumea bolnavă și strâmbă în care trăim, nu e suficient să ai doar o pasiune. Dacă o îmbini și cu un viitor, visul devine realitate. A câștigat Cupa și a fost cam așa:
Cupa Campionilor e la Rahova! Iar puștiul meu e parte din ea!
