Apelurile pentru reducerea voluntară de consum electric din București, dictate recent de criza energetică, arată fragilitatea unui sistem național necalibrat. Capitala depinde încă de capriciile vremii și de o infrastructură limitată. Situația nu este o noutate absolută pentru că în perioada interbelică, nu schimbările climatice, ci un consorțiu financiar străin a adus administrația locală în pragul unui colaps energetic.
Grupul respectiv a blocat principala sursă de energie electrică a Capitalei, construită special pentru a alimenta Bucureștiul, prin pretenții financiare constante și a amenințat oficialii cu procese externe.
Primăriei Capitalei a acționat târziu, abia după o lungă perioadă de dispute sterile și presiuni economice.
Hidrocentrala de la Dobrești, Hidrocentrala neștiută a Capitalei, a fost un proiect tehnic dezvoltat pe cursul râului Ialomița, unde lucrările de construcție s-au desfășurat între anii 1928 și 1930 iar până în anul 1960, acest complex a reprezentat cea mai mare hidrocentrală funcțională din România.
Această facilitate industrială a apărut strict cu scopul de a alimenta consumatorii din București. Un grup franco-belgian a asigurat finanțarea prin intermediul Societății Ialomița, deși Primăria București a decontat la final absolut toate cheltuielile.
Inițial, proiectanții au ridicat un baraj care susține un volum de 556.000 de metri cubi de apă și care alimenta o cădere brută de 285 de metri, la un debit maxim utilizabil de 7 metri cubi pe secundă. Uzinele germane de profil de la acea vreme au furnizat integral componentele electromecanice.
Puterea instalată a ajuns rapid la 16 megawați iar constructorul a ridicat de la zero o linie electrică aeriană de înaltă tensiune de 110 kilovolți, dedicată strict transportului energiei produse aici direct către infrastructura Bucureștiului.
Antreprenorul a mobilizat o forță brută de muncă de patru mii de oameni, care a finalizat proiectul în doar 16 luni.
Devalorizarea monedei și pretențiile consorțiului financiar
Colapsul piețelor financiare globale a lovit puternic derularea contractului de execuție în contextul în care criza mondială din 1929 a generat o depreciere de 40 de procente a dolarului american.
Din cauza crahului financiar, grupul Hydrofina care a primit contractul de execuție a cerut pierderi majore de profit. Reprezentanții consorțiului a solicitat acoperirea integrală a diferențelor de curs valutar și fonduri suplimentare deblocate în regim de urgență din rezervele Capitalei.
Oficialii români au catalogat aceste solicitări prin formularea „pretenţii financiare suplimentare, oneroase şi de neacceptat”.
Instituțiile bancare franceze au susținut agresiv revendicările grupului investițional, iar pentru a forța nota, conducerea consorțiului ar fi amenințat administrația Capitalei cu inițierea unui litigiu major la curțile internaționale de arbitraj.
Potrivit presei interbelice, Primăria București a menținut un refuz constant.
Hidrocentrala neștiută a Capitalei. Blocarea monopolului corporativ asupra Capitalei
Ca urmare a refuzului municipalității bucureștene, reprezentanții Hydrofina au modificat tactica de negociere. Aceștia ar fi propus preluarea centralelor Grozăvești și Filaret sub forma unui contract de închiriere și au motivat cererea prin nevoia unei exploatări mai eficiente a sistemului centralizat.
Grupurile Hydrofina și Concordia controlau deja numeroase infrastructuri similare, inclusiv uzinele de la Câmpina, Târlungul, Sinaia, Gura-Ocniței și Schitu-Golești.
Cum strategia era de fapt un monopol mascat, Primăria Capitalei a respins oferta, fapt care a oprit extinderea rețelei corporative peste infrastructura critică a orașului.
Costul litigiului și naționalizarea infrastructurii
O comisie municipală a investigat minuțios dosarul tehnic depus de constructor. O expertiză de specialitate a dovedit starea ireproșabilă a instalațiilor și a demontat defectele de exploatare care ar genera cheltuieli suplimentare invocate de avocații consorțiilor. Disputa diplomatică a trenat timp de șapte ani.
Litigiul a fost stins de contextul european generat de Germania nazistă. Conducerea Hydrofina a solicitat lichidarea rapidă a contractului, iar Guvernul de atunci a adoptat legea naționalizării în toamna anului 1938.
Ziarul Timpul nota că statul a naționalizat uzina Dobrești, principala facilitate care furniza Capitalei curent electric și s-a acceptat plata unor despăgubiri colosale.
Nota de plată a însemnat 120.000.000 lei, aproximativ 25 de milioane de euro, raportat la cursul de astăzi. Plata a fost eșalonată în 46 de rate trimestriale iar societatea Gazelectra a obținut astfel proprietatea definitivă asupra hidroamenajării Dobrești și asupra liniei de înaltă tensiune către București.
În prezent, potrivit informațiilor de pe forumurile de specialitate, hidrocentrala Dobrești este declarată monument tehnic și funcționează în portofoliul Hidroelectrica. În mare parte furnizează energie cu instalațiile originale de la momentul inaugurării și asigura un necesar de 16 MW. Asta înseamnă aproximativ 1,5% din puterea instalată de 1.100 de MW a celor patru termocentrale din București ale ELCEN (Grozăvești, Progresu, Sud si Vest).
