„De ce este nevoie de o paradă?”. Întrebarea este aruncată, an de an, în spațiul public, odată cu apropierea marșului comunității LGBTQIA+. Răspunsul scurt: pentru vizibilitate. „Este unul dintre singurele momente din an în care chiar simțim că avem o voce”, mărturisește Maria, una dintre miile de persoane participante la Bucharest Pride 2026.
A contribuit și Darrin Ciobanu
Când nu este transformată în „țap ispășitor” de extrema dreaptă, comunitatea LGBTQIA+ este, practic, ignorată de clasa politică. Peste 35.000 de oameni au ieșit în stradă la ediția din acest an, potrivit organizatorilor, pentru a cere drepturi fundamentale, încă inaccesibile persoanelor queer din România.
Marșul Pride 2026, între sărbătoare și doliu
Însă și comunitatea pare să fi obosit. Deși numărul participanților crește cu fiecare ediție, anul acesta scandările au fost înlocuite de muzica care răsuna la boxe și, pe alocuri, de fluiere și urale. O celebrare a comunității queer, însă fără spiritul protestatar de altădată.
Cu o singură excepție: Blocul de Doliu pentru Palestina.
Grupul este format din tineri activişti, membrii și aliați ai comunității LGBTQIA+, care militează pentru încetarea genocidului din Gaza și care și-ar dori aceeași poziționare fermă și din partea organizatorilor, pentru că solidaritatea nu se oprește la graniță.
„There is no pride in genocide!”, „Austeritatea este criminală, nu vrem înarmare, vrem spital și școală!”, „Locuințe, nu umilințe!” au fost doar câteva dintre sloganurile strigate la unison de membrii grupului, în timp ce steagurile Palestinei fluturau deasupra mulțimii.
Restul oamenilor înaintau vioi spre Palatul Parlamentului. Unii chiar în pași de dans, în timp ce fredonau ușor refrenurile unor piese celebre precum „I Kissed a Girl”, de Katy Perry, sau „Gimme! Gimme! Gimme!”, de la ABBA.
Pe margine, clienții teraselor de pe Victoriei se uitau de parcă nu și-ar fi cumpărat o băutură la suprapreț, ci bilete la spectacol. Unii filmau și aplaudau, alții aruncau priviri acide ori își făceau în grabă cruce. Majoritatea, însă, doar privea.
Iar unde este sărbătoare, este și consum. Copleșiți de căldura unei după-amiezi de iunie, câțiva participanți s-au oprit la un stand improvizat, unde vânzătorul, parcă inspirat de marile companii în luna Pride, negocia de zor prețurile pentru bandane și evantaie în culorile curcubeului.
Alături de mulțime, de-o parte și de alta, mergeau jandarmi cu fețe stoice. Din când în când, câte unul mai zâmbea discret sau dădea din cap pe ritmurile muzicii, pe semne că atmosfera de petrecere devenise, chiar și pentru câteva momente, molipsitoare.
Evenimentul nu a fost marcat de incidente majore, astfel încât cei prezenți s-au putut simți în siguranță, măcar o dată pe an.
Marșul s-a încheiat în Parcul Izvor, în jurul orei 18:30, unde evenimentul a continuat cu discursuri și concerte. Miile de oameni s-au strecurat ușor prin intrarea îngustă din parc, iar după controlul sumar de securitate, și-au găsit un loc pe iarbă, pregătiți să se bucure de restul serii.
De ce iese comunitatea LGBTQIA+ în stradă?
Pe iarbă, departe de boxe, cei prezenți ne-au povestit ce înseamnă, pentru ei, Pride.
Am venit să celebrez Pride-ul, să celebrez identitatea mea, ce înseamnă să fii gay, queer și să mă distrez. Să ne bucurăm de Pride, de a fi împreună, de existența noastră într-un spațiu fără prejudecăți.
Ronaldo, 28 de ani
Ronaldo a crescut în Albania, însă s-a stabilit în București în urmă cu patru ani, iar în prezent studiază la UNArte. Ne-a povestit cum, în țara sa, marșul Pride este mai restrâns, iar spațiile pentru persoanele queer rămân mai degrabă ascunse, în zona underground.
„E ca și cum ne-am întors în timp, ceea ce este foarte trist. De exemplu, acum este o problemă în Albania, pentru că cineva vrea să cumpere insula Sazan. Vor să facă turism pe o insulă neatinsă de oameni.
Toată Albania a ieșit în stradă, în semn de protest, cu steaguri, cu emoții. Am văzut un videoclip cu un băiat care a ridicat și steagul LGBT, iar toată lumea din jurul lui a început să-l huiduie: ‘Ce cauți tu aici, nu ai loc aici. Dă steagul jos’.
Atunci am plâns pentru acel băiat, care s-a resemnat, a pus steagul jos și a plecat. Dar a plecat ca și cum era un câine bătut. M-a întristat profund, m-am gândit că asta nu este Albania pe care o văd eu, în care vreau eu să trăiesc.”
Maria, în vârstă de 30 de ani, ne-a explicat că feminitatea ei o ferește, într-o anumită măsură, de discriminarea și violențele cu care se confruntă alți membrii ai comunității. Totuși, încă îi este teamă să își afișeze afecțiunea în public, amintind că în fosta relație, chiar și gesturile simple precum ținutul de mână, erau constant sexualizate de cei din jur.
„Nu aveam curaj să-mi imaginez viitorul în România. Cumva era limitat la faptul că vom fi împreună, dar nu aveam ce să construim din punct de vedere legal. Câteodată familiile nici nu știau că noi suntem un cuplu, și nu colege de apartament. Așa că este destul de limitativ, din păcate, și dureros.
Aș vrea să vorbim mai mult despre parteneriat civil, să se ia în considerare crearea unor spații safe pentru comunitate, să existe ajutor pentru persoanele vulnerabile. Însă cred că, momentan, sunt doar vise.”
Vanessa Galactica practică drag de aproximativ patru ani, însă a urcat pe scenă pentru prima dată în septembrie 2024.
(Dragul este o formă de artă performativă care explorează fluiditatea genului, prin exagerarea caracteristicilor, stereotipurilor și rolurilor asociate acestuia.)
„Mă simt ca și cum aș fi descoperit o persoană nouă. Simt că pot să-mi arăt arta unor oameni la care nu credeam că va ajunge. Îmi plac foarte mult melodiile vechi, din anii ’70, ’80, ’90. Îmi place să aduc pe scenă piese pe care publicul nu le-a mai ascultat de mult, dar care trezesc amintiri.”
Povestește că și-ar dori ca arta ei să ajungă la mai mulți oameni, însă este conștientă se adresează mai degrabă unui public nișat, căci o mare parte din societate nici măcar nu știe de existența drag show-urilor în România.
„Cea mai mare dificultate este că vrei să organizezi un spectacol și să-ți expui arta, însă nu sunt atât de multe locații care sunt deschise să primească această formă de artă”.
