A mai trecut o „noapte a muzeelor”. Străzile s-au umplut și anul acesta de oameni care și-au dorit să obțină puțină cunoaștere fără să plătească bilet. Am mers printre ei, pentru a afla ce i-a interesat în 2026 la muzeele din București pentru care s-au așezat la cozi lungi.
Autor: Livia Andronache
Am ajuns în Piața Victoriei după o călătorie lungă cu metroul. Este ora 18.00 și soarele arde mai ceva ca într-o zi toridă de iulie. Primul obiectiv pe care vreau să-l bifez este Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.
Pe peronul stației Victoriei, câțiva liceeni se contrazic pe la ce ieșire ajung mai repede la muzeu. După lungi abateri de la drumul stabilit, cel mai descurcăreț membru al grupului, o fată cu părul ciocolatiu și creț, preia inițiativa și conduce grupul spre ieșirea victorioasă.
În fața muzeului, se întinde o coadă atât de lungă de vizitatori, încât ai senzația că tot Bulevardul Kiseleff s-a așezat la intrare. Mă așez la coadă, uitându-mă frecvent la ceas, în speranța că nu voi sta prea mult la rând.
În fața mea, o doamnă își așteaptă și ea neliniștită nepotul și știu asta pentru că la un moment dat se întoarce brusc către mine, să-mi spună că își cere scuze că se bagă în fața mea „cu o persoană în plus, dar nu a venit încă nepotul”.
După ce o liniștesc, impresionată de politețea pe care o găsești atât de rar azi, un miros profund familiar trece pe lângă mine și încerc să găsesc sursa de proveniență.
Un bărbat scund și cu pasul grăbit împinge o tarabă ambulantă de porumb fiert pe lângă coada vizitatorilor. Își face loc să treacă printre noi, așează taraba pe iarbă și se pivotează în spatele ei, așteptând posibilii clienți. În partea de jos a tejghelei este printată o imagine cu animăluțe generate cu inteligență artificială și mă face să zâmbesc, moment în care vânzătorul mă întreabă: ,,Vă servesc cu un porumb, domnișoară?”
Îl refuz politicos și înaintez odată cu vizitatorii din fața mea. Venisem pentru exponatele din muzeu, nu pentru cel al copilăriei, fiert și cu sare.
,,Tu îți păstrezi locul la coadă, ea și-l abandonează”
În spatele meu, se agită o mamă cu un copil și bunicul acestuia. Fiecare are alt subiect de discuție: mama caută în geantă o jucărie care parcă intrase în pământ, bunicul dă telefoane pentru că abia și-a cumpărat un nou smartphone și îi tot atrage mândru atenția fiicei sale, „uite, am și eu 5G din ăla”. În timpul acesta, copilul duce o luptă cu un corn cu ciocolată pe care îl întinde pe toată fața.
Pe spațiul verde din fața muzeului, toți copiii nerăbdători să vadă expoziția încearcă să facă timpul să se scurgă mai repede, jucându-se cu pistoale cu baloane de săpun și cățeluși de pluș cu baterii, pe care părinții au trebuit să le cumpere de la taraba unei femei, care s-a așezat strategic lângă bărbatul cu porumb fiert.
Coada înaintează tot mai repede, moment în care observ pe marginea acesteia niște panouri de un verde țipător așezate pe suporturi lucioase, cu diverse curiozități despre cozile animalelor. Dar și despre a noastră.
Mumiile care dau coșmaruri copiiilor
La intrarea în muzeu, turiștii sunt întâmpinați de un schelet unicat: un strămoș uriaș al elefanților, Deinotherium gigantissimum. Toți copii strigă un ,,wow!” la unison, în timp ce părinții se străduiesc să le facă fotografii cu tot mastodontul în cadru.
Fiecare grăbește pasul, să ajungă primul în fața exponatelor și să le facă poze. În fața fiecărei expoziții, stă neclintită o tabletă interactivă pe care fiecare turist o consultă ca să afle mai multe informații.
Vizitatorii primesc detalii despre fauna tuturor continentelor de pe glob, a popoarelor ce conviețuiau acum mii de ani, a rocilor și a pietrelor prețioase din România și nu numai. Ceea mai de succes expoziție este cu siguranță cea de la Polul Nord, unde doi copii se întreabă asupra unui leu de mare dacă „are sau nu gânduri?”
La finalul turului, în aripa superioară, se află exponate ale diverselor popoare dispărute, printre care și mumii din Peru. „Nu vă uitați la ele că visați urât la noapte”, strigă o bunică către nepoții săi, care o și iau la fugă.
Ce poți vedea la muzeele din București, cu sau fără bilet
După vizita interactivă de la Muzeul Antipa, mi-am luat rămas bun de la celebra girafă expusă la intrare și am luat-o la pas pe Calea Victoriei spre următorul muzeu. Soarele începe să apună, dar vremea este în continuare plăcută.
La fel ca mine, mulți bucureșteni profită de multitudinea de expoziții de pe Calea Victoriei, care de asemenea își închide accesul pentru mașini și dă liber oamenilor să se plimbe în voie, fără să fie perturbați de noxe și claxoane.
Înainte de Piața Revoluției, o coadă parcă infinită înconjoară sediul Bibliotecii Centrale Universitare. Mă uit dezamăgită la ecranul telefonului și realizez că nu am cum să mai ajung unde mi-am propus și să văd și biblioteca.
Democrația Românească – Începuturi
Dau să fac stânga împrejur și văd steagurile Uniunii Europene în colțul din dreapta al parterului. Îmi reamintesc că aici se află Biroul de Informații al Ministerului Afacerilor Externe, Info Europa. Nu stau prea mult pe gânduri și mă îndrept spre intrare.
Observ că nu așteaptă nimeni să intre și, confuză, întreb portarul care e coada pentru vizită. Acesta îmi răspunde sec: „Depinde unde doriți să așteptați”.
Îmi îndrept degetul arătător spre intrarea biroului. Zâmbește, se dă la o parte din fața ușii și îmi dă voie să văd expoziția „Democrația Românească – Începuturi”.
Încăperea este una mică și foarte răcoroasă, clasic pentru un loc ce implică multă birocrație. Mai sunt doar patru persoane înăuntru și o liniște pe care nu o regăsisem la celălalt muzeu.
Vedetele expoziției sunt câteva dintre documentele recent declasificate despre ce a urmat după 1989.
Telegramele sunt expuse sub o vitrină de plastic pe care o vizitatoare o lovește involuntar cu cotul, provocând un zgomot puternic în liniștea din încăpere. Spune un „scuze” timid și se face nevăzută, moment în care mă uit mai atentă la documente.
În mare parte, este vorba despre situația tumultoasă a primilor ani de democrație, mineriade și întoarcerea în țară a Regelui Mihai I.
Documentele declasificate de Ministerul Afacerilor Externe, deocamdată doar în format fizic
De jur împrejurul încăperii, sunt afișate postere înalte despre birocrația Unirii de la 1918 și perioada interbelică, iar la capătul acestora, modest atârnate pe perete, fotografii de la evenimentul de aderare al României și al Bulgariei la Uniunea Europeană din 2007.
Îmi atrage atenția cea cu formația Sistem făcând show în inima Bruxelles-ului, pe 14 decembrie 2006.
Înainte să părăsesc expoziția, surprind o conversație între un tânăr vizitator și un reprezentant al Biroului. „Când vom putea consulta toate documentele declasificate în format online?”, întreabă tânăriuș. Pe un ton foarte oficial, angajatul îi răspunde în șoaptă: ,,Păi, știți, momentan nu se poate, mai durează, este un proces complex” și îi zâmbește plictisit.
Acuze de „corupție” la cozile de la muzeele din București
Ultima oprire este Ateneul Român, care are un program promițător: recital cameral de pian susținut de Andrei Licareț, de la ora 22:00. Ajunsă acolo, observ că rândul se întinde până la intrarea cofetăriei de peste drum. Un grup de băieți se așează în spatele meu și discută despre cum vor încerca să păcălească coada.
Până să facă ei asta, observ că multă lume se îndreaptă spre intrare cu ecranele telefoanelor aprinse și un cod QR. Mă alătur și eu grupului și mă duc la intrare. Acolo, aflu cu dezamăgire că acele coduri QR sunt invitații la recital și că nu este intrare liberă până la ora 23:00.
Caut cu disperare pe telefon vreo informație pe care aș fi putut să o ratez legată de program, moment în care mă opresc două voci: ,,Am căutat peste tot invitațiile astea, dar nu știu de unde le au. Niște corupți, ca peste tot. Nici la Noaptea Muzeelor nu putem să ne bucurăm”.
La fel ca toți restul, am așteptat timp de o oră momentul în care am să văd Ateneul. Își fac apariția un cameraman și un reporter care aruncă microfonul fără milă în fața oamenilor, luând pulsul mulțimii.
Timpul trece atât de greu, încât am început să număr câte persoane poartă culoarea roșu sau câte țigări poate fuma un adolescent. La ora 23:00, ușile se deschid larg, iar oamenii intră haotic înăuntru fără să mai țină cont de vreo posibilă ordine de așteptare, moment în care un băiat strigă deranjat „Păi așa veneam și eu la 11 fără 10 și mă băgam în față”.
Înăuntru ne întâmpină un aer boem și gălăgie. Toată lumea strigă, aleargă pe scări sau fotografiază intrarea impunătoare. Pentru că nu aveam o idee mai bună, am început și eu să alerg pe scări ca să ajung mai repede în sala de spectacole. Înăuntru, ochii mei nu știu la ce să se uite prima dată.
Îmi fixez privirea spre tavanul roșu sângeriu și admir fiecare detaliu, apoi analizez fiecare etapă a istoriei noastre pictată pe fresca din jur împrejurul sălii. Închei turul vizual cu scena pe care se afla central un pian lucios.
Fiecare vizitator care intră în sală are aceeași expresie facială și se simte o emoție din privirea lor.
Ceasul bate deja miezul nopții și fiecare își caută drumul spre casă. Vântul adie ușor, iar muzeele își închid timid porțile, în speranța că ediția următoare va aduce și mai mulți oameni dornici de cunoaștere și creat amintiri.
