Am ajuns la Strasbourg într-o luni, pe 9 martie, și am plecat joi, pe 12. Patru zile, suficient cât să mă rătăcesc puțin pe străzile înguste, să învăț ritmul orașului și să descopăr lucruri pe care proprietarii de AirBNB-uri nu le menționează aproape niciodată. În cazul meu, Strasbourg s-a lăsat înțeles prin trei lucruri: tramvaiele, clopotele și oamenii care dorm pe străzi. Departe de macazurile cu ștangă din București, tinitusul curbelor care aproape că îți desprind sufletul de trup și clopotele din boxele răgușite ale bisericilor de cartier.
Tramvaiele care șoptesc
Prima revelație a venit aproape fără să o observ.
Un tramvai a trecut pe lângă mine și, pentru o clipă, nici n-am fost sigur dacă a trecut. Nu a scrâșnit, nu a zdruncinat aerul, nu a produs acel zgomot metalic care îți urcă direct în molari. Doar un fel de murmur discret, ca o conversație purtată în șoaptă.
Tramvaiele din Strasbourg se strecoară prin oraș.
Nu știu ce au făcut francezii aici, pare că le-au uns cu unt alsacian sau poate au inventat roți din catifea, dar rezultatul e aproape absurd pentru cine vine din București. Tramvaiul trece pe lângă tine și pare că îți spune politicos „Pardon!” (a se citi cu accent franțuzesc).
Pentru un bucureștean, experiența are ceva aproape metafizic.
La noi, tramvaiul nu e doar despre a ajunge din punctul A în punctul B. E un eveniment seismic. Te urci într-un vagon și, în două stații, ți se întâmplă vreo două-trei lucruri inevitabile: îți pocnesc timpanele, mâncarea din stomac începe să se amestece ca într-o betonieră și coloana vertebrală primește o aliniere gratuită.
Sunetul e undeva între un tren de marfă, o foarfecă industrială și un șurub care se rupe încet.
Și asta nu e doar impresia mea. Circulația tramvaielor a fost indicată în „Planul de Acțiune pentru gestionarea zgomotului” drept principala sursă de poluare fonică din București.
Panourile care chiar spun adevărul
O altă mică minune urbană: panourile din stații.
În Strasbourg există acele panouri electronice în absolut toate stațiile care îți spun când vine tramvaiul. Dar partea cu adevărat exotică este că… SPUN ADEVĂRUL.
Tramvaiul apare exact când ți s-a promis, cu o punctualitate ieșită din comun. Spun că e o minune pentru că la noi există aplicația InfoTB, care uneori mai dă rateuri și de peste 20 de minute, cum e cazul autobuzul 343 de pe Șoseaua Fundeni, despre care reporterul canin Starr a relatat AICI.
Șantiere și alte lucruri familiare
Există totuși câteva puncte în care Strasbourg și București devin brusc rude apropiate. Unul dintre ele este șantierele, iar celălalt este puțin mai sensibil și îl las pentru final.
Orașul este plin de lucrări. Străzi tăiate, macarale ridicate peste acoperișuri, trotuare refăcute și clădiri în reparație chiar în centru, lângă Catedrala Notre-Dame din Strasbourg. Pentru un mine, imaginea are ceva foarte familiar. E același sentiment pe care îl ai când întâlnești un compatriot într-un aeroport străin. Te uiți la gardurile metalice, la betonierele parcate lângă trotuar, la muncitorii care discută aprins lângă o groapă și simți o familiaritate ciudată.
Probabil și pentru că unii dintre muncitori vorbeau română.
Deci, „civilizația” nu e perfectă nici aici. Diferența e că aici ai impresia că lucrările chiar se vor termina la un moment dat.
Punctul mai sensibil este despre fața mai puțin „romantică” a Strasbourgului. În centrul orașului, nu foarte departe de zonele turistice, sunt destui oameni fără adăpost. Mai mulți decât te-ai aștepta într-un loc care, privit de la distanță, pare o ilustrație dintr-o carte de povești.
Imaginea seamănă surprinzător de mult cu Piața Unirii din București pe timpul nopții. Grupuri mici adunate pe trotuare, saci de dormit întinși lângă ziduri, sticle goale, miros de „iarbă” și conversații purtate în șoaptă, în limbi pe care nu le recunoști imediat.
Contrastul este puternic. Case medievale restaurate impecabil, ferestre decorate cu flori, vitrine elegante, iar pe trotuar, oameni care dorm. Europa are multe straturi, iar Strasbourg nu face excepție.
Ironia face că, în zilele în care asta a fost cea mai tristă observație, europarlamentarii trimiși de noi la Strasbourg ca să primească un salariu de aproape 10.000 de euro, discutau despre „criza locuirii” în termeni de „situație urgentă” și „urmărim cu îngrijorare”.
„Capcana” turistică de lângă catedrală
Cea mai mare aventură personală din această călătorie a fost însă cazarea. Am avut o idee care, pe hârtie, părea excelentă: să stau într-o cameră cu vedere la catedrala orașului. Arhitectură gotică, piață medievală, dimineți cu lumină aurie peste acoperișuri. Sună perfect.
Doar că am omis un detaliu foarte important. Catedrala are clopote, la fel ca bisericile noastre, doar că astea chiar bat. Și nu doar o dată.
Clopotele nu funcționează după logica muritorilor de rând. Nu bat doar la fix și nu au un program previzibil, sau poate nu m-am prins eu de „pattern”. Dar l-am auzit uneori bătând la și 59. Alteori la și 5. Câteodată la 15 sau la 30. Evident, uneori și la fix. Cel mai greu era pe la ora 23:00, când clopotele băteau de 11 ori. Bine, uneori se mai întâmpla să bată ca descreieratele de la :05 până pe la :09 și poate aflu de ce, data viitoare când mă duc.
În prima noapte am crezut că e o coincidență. În a doua am început să suspectez că există o conspirație medievală împotriva celor care au camere cu vedere la catedrală. În a treia am acceptat realitatea: dormeam în raza de acțiune a unei arme sonore gotice.
Probabil este cea mai elegantă țeapă turistică pe care am luat-o. Cu toate astea, Strasbourg are ceva greu de definit, dar ușor de simțit: ritmul orașului. Oamenii merg mai încet. Bicicletele și câinii sunt peste tot. Mașinile par mai degrabă tolerate decât stăpâne ale străzilor.
Pentru cine vine din București, această liniște urbană pare la început suspectă. Te întrebi instinctiv unde e graba, unde e nervozitatea și unde este claxonul inevitabil care apare la două secunde după ce semaforul s-a făcut verde.
Aici, lucrurile par să se miște mai liniștit. Tramvaiul vine la timp, clopotele bat haotic, șantierele avansează încet, iar orașul pare să funcționeze fără să ridice vocea.
Diferența dintre București și Strasbourg, pentru mine, nu stă în marile monumente, în muzeele pe care le bifezi pe o hartă turistică sau în „frumusețea” clădirilor. Uneori diferența stă într-un lucru mult mai mic și aproape banal: în sunetul unui tramvai care trece pe lângă tine și nu simte nevoia să urle.
Nici trenurile care ajung la aeroport nu fac vreun zgomot. Vin și o dată la 5 minute și mai au și vagoane speciale pentru biciclete.
Acum am ajuns înapoi la bormașină și la lipsa apei calde.
„C’est la vie”!
