Violonistul Valentin Șerban, acum un muzician consacrat, nu are rețineri în a critica sistemul de promovare a tinerilor din România. El a fost aproape să nu-și găsească locul, fiind ignorat la începutul carierei.
A avut două momente care i-au așezat cariera pe direcția pe care și-o dorea. Întâlnirea cu David Grimal, celebru violonist francez, și câștigarea Concursului Internațional George Enescu 2020/2021.
Pe 5 octombrie, este solist, la Paris, în cadrul Summitului Francofoniei, la concertul susținut alături de Orchestra de Cameră Radio.
Programul evenimentului cuprinde lucrări de Enescu, Silvestri, Mendelssohn, Saint-Saëns și Bartók.
Valentin Șerban este prezent pe scenă în calitate de solist-lider de orchestră, pentru un concert de tip play-conduct/joué-dirigé: aceasta implica o colaborare strânsă între membrii ansamblului, care trebuie sã fie atenți la indicii subtile date de cel care conduce și sã fie foarte receptivi unul la celălalt pentru a menține coerența și sincronizarea interpretării, potrivit prezentării oferite de organizatori.
În dialogul cu Buletin de București, Valentin Șerban a vorbit de dorința sa de a se întoarce în România, după ce a făcut studii în Austria, despre obstacolele pe care le-a întâlnit, dar și despre pasiunea sa pentru muzica de cameră.
Buletin de București: Concertați pe 5 octombrie, la Paris, în cadrul Summitului Francofoniei, împreună cu Orchestra de Cameră Radio. Prezentați lucrări de Enescu, Silvestri, Mendelssohn, Saint-Saëns și Bartók. De ce ați ales acest repertoriu?
Valentin Șerban: Repertoriul a fost ales, în principal, pentru că sunt compozitori români și francezi, cu excepția lui Mendelssohn, desigur.
Enescu ne reprezintă. Francezii consideră că și pe ei îi reprezintă. Ei îl consideră francez, noi îl considerăm român. Sigur că este ambele.
În cazul lui Constantin Silvestri, cele trei lucrări prezentate în concert sunt puțin cunoscute, dar extrem de bine lucrate și reprezentative. E mare păcat că nu sunt cunoscute mai bine și, de aceea, este fantastic că îl putem expune într-un cadru internațional.
Bartók, pentru dansurile populare românești care arată atât de bine cultura noastră.
Iar concertul de Mendelssohn, care, desigur, nu este nici muzică românească, nici franțuzească, are legătură cu un context istoric special, pentru că a fost un concert uitat mai mult de 100 de ani, poate aproape 150 de ani, iar Yehudi Menuhin, care a fost sigur cel mai renumit elev al lui Enescu, l-a scos către public. El l-a și editat, a lui este singura ediție existentă. Așa că legătura indirectă prin Enescu există.
Sunteți un violonist consacrat deja și aveți experiență. Într-un interviu, ce-i drept, de acum 2 ani, ați declarat că vă simțiți mai bine când cântați cu orchestra decât când sunteți solist, că aveți anumite nesiguranțe pe care le simțiți. De unde vin aceste nesiguranțe la un un violonist?
Nu mai țin minte interviul, dar lucrurile puțin s-au schimbat. Pentru a dobândi siguranță, probabil în orice domeniu, trebuie să fie expus.
Eu, până la până la câștigarea concursului Enescu, practic nu aveam o carieră. Odată ce m-am întors din Austria, de la studii, în România eram complet necunoscut, complet ignorat și, nu știu, câteodată părea că este dinadins, efectiv nu voia nimeni să mă cunoască.
Niici nu erau dispuși să mă cunoască.
Dar de unde venea această reticență? De ce ați simțit acest lucru?
Am încercat să spun un lucru direct. Am încercat să scriu mailuri, să dau telefoane la filarmonici, la toate instituțiile de cultură, pentru a avea un recital, un concert, ca orice artist care tinde să facă mai mult.
Și n-am fost primit.
Răspunsul negativ era cel mai bun lucru pe care-l primeam, căci de regulă eram ignorat total.
De acolo și frica, nefiind expus unui mediu solistic, pentru că eu asta am tins să fac, să fiu solist.
Sigur, lucrul acesta s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, pentru că acum am activitate din plin și atitudinea, pe măsura experienței, s-a schimbat.
CITEȘTE ȘI: Violonista Mihaela Martin: În continuare este foarte mult talent în România, însă nu este cultivat
Datorită concursului Enescu s-a schimbat și atitudinea față de dumneavoastră? Căci, în același timp, ați declarat și dumneavoastră, cum au mai afirmat și alți violoniști, că nu vă plac concursurile, de fapt, căci este o presiune foarte mare. Totuși, un concurs v-a consacrat.
Nu doar că nu-mi plac, îmi displac. Desigur, circumstanțele au fost total favorabile în urma concursului, nu doar că m-a ajutat în carieră, dar a însemnat cariera mea. Sigur că sunt recunoscător.
Totodată, dacă ar fi să recomand unui tânăr dacă să participe la un concurs sau nu, n-aș face-o.
Sunt conștient că pot fi de ajutor, dar asta pentru că, din păcate, cel mai dăunător lucru este ignoranța. Sigur, publicul n-are de unde să te știe, este normal, are nevoie să citească, înainte de a te aprecia, că ai câștigat ceva. Sau cel puțin pentru a veni la concert, până să te descopere.
Dar instituțiile de cultură n-au voie să facă această eroare. Tocmai instituțiile trebuie să facă o triere între artiști și să prezinte publicului, cel puțin în teorie, ce-i mai bun, ce consideră ei că este mai bun, mai interesant. Or, instituțiile de cultură nu fac această triere, care vine pe alte principii.
Dacă spui nepotism sună politic. Dar există tot felul de legături care se creează și nu este normal.
Sigur, dacă eu pot să recomand pe cineva și acea persoană merită, o fac. Dar prea mult se bazează pe direcția asta.
Poți să asculți un artist pe care nu-l cunoaști, dar dacă îți place, ce contează ce scrie în CV-ul lui?
Dumneavoastră sunteți oarecum atipic, să spunem așa, în lumea muzicii, în sensul că veniți dintr-o familie de ingineri. Majoritatea muzicienilor tineri vin din familii de muzicieni. Credeți că a contat și acest lucru?
Sigur că da. Dar pe pe de altă parte, eu cred că este un lucru bun că nu sunt dintr-familia de muzicieni.
Observ de foarte multe ori că pe lângă presiunea care oricum ne înconjoară în lumea muzicală, atunci când vii dintr-o familie de muzicieni presiunea asta se amplifică. Pentru că tinzi să cauți să satisfaci un mediu în care crești.
Tata vrea să fii muzician bun și toată viața muncești pentru asta.
Există presiunea familiei și probabil trebuie să confirm mai mult, căci toată lumea are așteptări de la tine?
Tocmai de aceea sunt poate mai mulți muzicieni de succes care vin dintr-un mediu străin, să zicem așa. Cei care vin din familii de muzicieni de foarte multe ori se plafonează sau ajung la niște limite probabil psihice, după atâta presiune. Așa că eu consider că sunt norocos din punctul ăsta de vedere.
Venind din afara muzicii, să spunem, v-a permis acest lucru să experimentați, să fiți mai liber în a cânta?
Poate. Deși m-ar fi ajutat să aflu niște lucruri mai devreme. Când ai muzicieni în jurul tău, poate afli câteva „secrete” nu la 18, ci la 14 ani. Pe de altă parte, faptul că am învățat singur, și când spun singur nu înseamnă că nu a fost cine să mă învețe, pentru că am avut îndrumători, dar n-am fost înconjurat în familie cel puțin, am învățat să descopăr multe lucruri pe care acuma le pot da mai departe.
Asta mă ajută, să știu exact ce ce fac.
CITEȘTE ȘI: Violoncelistul Valentin Răduțiu: Este esențial ca muzica să fie într-o dezvoltare continuă
Tot într-un interviu ați spus și dumneavoastră, cum au mai spus-o și alții, că școala românească de muzică îi împinge pe elevi pe performanță, să participe la concursuri. Vine dintr-o tradiție sovietică, căci este valabil pentru toată Europa de Est.
Totuși, constatăm că, de exemplu, la concursul Enescu ajung tot mai puțini concurenți din România, iar cei care ajung nu mai urcă spre etapele superioare. De ce credeți că o școală cu o reputație bună nu mai reușește să producă suficient, iată, pentru concursul Enescu?
Am un răspuns oarecum simplist. În momentul în care oamenii buni pleacă din țară, nu mai are cine să creeze. Majoritatea oamenilor buni pleacă din țară.
Sigur, nu vorbim dacă este un lucru corect sau nu, dar asta se întâmplă. Cum am plecat și eu. Eu am vrut să mă întorc, dar marea majoritate nu vrea asta.
Este o oportunitate să pleci din țară, ți se deschide un alt univers, ca muzician nu trebuie să rămâi într-o limită a unei țări. La fel de important este și dacă te întorci. Dumneavoastră de ce v-ați întors?
N-am un răspuns clar. Am simțit mereu nevoia să revin. N-aș putea să trăiesc în străinătate. Într-adevăr, întâlnești acolo mulți instrumentiști buni și deschiși spre face muzică și a ieși puțin din tipare.
Noi suntem încă închistați în România. Asta este o problemă, cu deschiderea.
Dar n-aș putea să trăiesc în mediul aproape industrial de făcut muzică, din Occident. Totul este o bandă rulantă. Dacă ești angajat într-o orchestră, ai 4-5 concepte pe săptămână, două repetiții pe zi, ajungi două ore acasă, seara. Ori eu nu vreau așa o viață.
Vreau să fac performanță, dar să o fac în termenii mei, să mă și bucur de viață. Nu vreau să trec pe lângă mine.
Deci sunt niște lucruri pe care cred că le pierzi când te duci în Vest.
Dar atunci când v-ați întors și ați văzut această ignorare, v-ați gândit să plecați din nou în Austria? Cum ați rezolvat această dilemă: v-ați întors, dar nu v-au primit cu brațele deschise?
Da, este adevărat că m-am gândit foarte mult timp de ce nu plec din nou. Norocul meu a fost că în 2017 am dat de David Grimal. I-am scris un mail, a fost extrem de drăguț.
M-a primit în Paris, i-am cântat și m-a invitat în Les Dissonances. De atunci, cred că am fost la toate proiectele lor.
În felul acesta, am avut contact cu lumea vestică la cel mai înalt nivel, am putut să mă bucur și m-a ajutat să mă încarc pentru câțiva ani, cel puțin până la concursul Enescu. După care lucrurile au început să funcționeze.
Ați spus că vreți o viață a dumneavoastră. Cine are un program mai încărcat, un solist sau un membru al unei orchestre?
Poblema este aici cu scopul fiecăruia. Sigur, dacă vrei o viață mai liniștită, orchestra este mediul potrivit. Studiezi minim, ai o repetiție pe zi, un concert, maxim două pe săptămână și în rest poți fi liniștit.
Dacă vrei să fii solist și ai această împingere câteodată masochistă, pentru că este foarte greu să faci asta, este foarte greu să faci constant performanță, atunci alegi să fii solist.
Ca solist, presiunea este constantă și ești singur expus, nu te poți ascunde sau mula pe lângă cinci, șase, treizeci de oameni de lângă tine.
Dirijorul Cristian Măcelaru declara într-un interviu pe care mi l-a acordat că, din punctul lui de vedere, un membru al unei orchestre muncește mai mult.
În timp ce un solist pregătește în principiu trei-patru concerte pe an, pe care le tot repetă în concerte, un membru al unei orcheste trebuie să se adapteze constant la diverși dirijori, diverse partituri, trebuie o mai mare concentrare.
Mie sincer nu mi se pare ceva atât de subiectiv încât să fie discutabil. Sigur, nu spune nimeni că este ușor să fii orchestrant, dimpotrivă, este foarte greu să faci performanță, căci și în orchestră există performanță.
Dar eu, făcându-le pe ambele, consider că este totuși o diferență. Nu sunt patru, cinci concerte, pot fi și 20 pentru un solist. În plus, pare simplu să cânți de mai multe ori aceeași partitură, dar nu este deloc așa. Eu, după ce termin un concert ca solist, merg în sala de repetiție, mă duc să studiez ore întregi.
Pentru lucru acela „simplu” ai nevoie de o muncă imensă.
Desigur, este greu și ca orchestrant. Diferența este că tu, ca solist, trebuie să cânți fiecare notă. În mod obiectiv, poți să iei 90% din orchestranți și să vezi că nu cântă multe lucruri care sunt scrise, pentru că au timp să se ascundă. Și de multe ori nici nu poți să cânți tot ce este scris. Este o altfel de muncă și se completează.
Mie îmi place enorm să cânt într-o orchestră. Dar nu aș vrea să fac numai asta.
Ați spus că vă place foarte mult muzica de cameră și că în România nu este promovată prea mult.
Da, din păcate, de multe ori sunt sălile goale la muzica de cameră.
De ce? Nici publicul nu este deschis?
Cred că nu este obișnuit. Nu pot să-mi explic de ce acest domeniu este marginalizat efectiv. Trebuie să fie, cum să zic, tente aproape populiste de prezentare a unui recital, ca să prindă la oameni.
Probabil nici nu este atât de interesant ca la operă sau la un concert simfonic, și trebuie puțin bătătorit, să intre în cultura oamenilor.
Este o muzică mai grea?
Nu, nu. Cred că este pur și simplu mai puțin interesant. O orchestră mare te atrage. Un cvartet nu te atrage, chiar mergi 100% pentru muzică, altceva nu.
Spuneați că în Austria muzica de cameră este mult mai prizată, ați cântat acolo.
Da, în Vest în general, în fiecare zi sunt concerte camerale. Și încă din școală, așa se dezvoltă. Când am plecat din România, aveam un cartet și lucram cât puteam la minim, să zicem. Am mers acolo, unde eram în 3,4,5 formații, toată lumea voia să facă asta. Era o cu totul altă abordare.
Suntem câțiva muzicieni care încercăm să promovăm această muzică. Fac deja de doi ani turneu cameral cu pianistul Mihai Diaconescu și plănuim în continuare să facem asta. Avem recitaluri din ce în ce mai multe, ceea ce e bine.
CITEȘTE ȘI: Violonista Maria Marica, câștigătoare a Concursului Enescu: „Nu am timp să spun altceva decât adevărul”
