Halele Laminor, până mai recent amintite doar în conjuncturi legate de modul și oportunitatea în care sunt cheltuiți banii contribuabililor din Sectorul 3, pare că își trăiesc zilele acestea perioada de glorie. Redenumit festiv și în ton cu vremurile în „Laminor Winter Wonderland”, adică, mot-a-mot, „Laminor, Tărâmul Minunilor de Iarnă“, locul este un mix ciudat între un lucru făcut pe genunchi, o intenție nobilă și o fumigenă menită să acopere cheltuieli făcute de la bugetul public al Sectorului 3. Cheltuieli care ar fi putut acoperi, de ce nu, construcţia unui spital de oncologie pentru copii.
Într-o duminică de prânz posomorâtă, daca dai la o parte acoperișul uriașei construcții, s-ar vedea mult verde chiar și de pe Lună, probabil. Urmează, în ordine, mult roșu, culoarea de sezon, și abia apoi alți bumbi colorați care mișună, mai mici, împinși în cărucioare, sau mai mari, pe două picioare, în imensitatea unui spațiu gândit pentru industrie și echipamentele aferente de acum aproape 100 de ani.
În prezent, locul pare că este de fapt o seră, adaptată Sărbătorilor de Iarnă. Este și convingerea cu care te alegi atunci când urci, din parcarea subterană, către spațiul unde este organizat „Laminor Winter Wonderland”.
De aici, ieși ghidat nu de semne sau panouri, cum ar fi normal, ci de oameni care îți oferă informații fără să le ceri. E de bun augur, mă gândesc, pentru cei certați cu orientarea în spațiu, dar e greu de înțeles cum circa șase persoane, cât am reușit să număr către locul de parcare, probabil angajate în vreo structură a primăriei Sectorului 3, sunt chemate duminică dimineață și plătite să țină locul unor săgeți sau panouri dedicate către singura scară care duce deasupra.
Fără lift pentru cărucioare, dar cu trepte generoase, casa scării este curată și este preambulul unui șoc de care ai parte când părăsești de-acum deja claustrofobica parcare. Un stadion colorat ți se deschide pe partea dreaptă, fix cum intri.
Daca aș fi ignorat elementele de Crăciun, aici aș fi regăsit, cu siguranță, o parte din sentimentul copilăriei pe care îl retrăiam an de an la Tecuci, de Sfânta Marie, când strângeam banii pentru bâlciul care se organiza anual în localitatea de baștină.
Doar că aici sunt tarabe ceva mai dichisite, cu mese și scaune, unde poți să-ți vezi de vinul fiert ori să stai la șuetă, de ce nu, chiar cu haina pe genunchi. Nu că ar fi cald ca acolo unde cresc palmierii natural, dar locul îți dă senzația că ești, cel puțin, într-un mall mai răcoros.
Despărțit pe partea stângă de o plasă de gard verde iar, pe dreapta, de geamurile impresionate care dau către o alee populată cu alți buticari și un patinoar, ineditul Târgului de Crăciun din „Tărâmul Minunilor de Iarnă“ ține doar de faptul că… aici nu ninge, nu plouă și nu bate vântul.
Bucata de plasă, de o altă culoare, ce face notă discordantă, pare că separă ceva forțat. Nu trebuie să fii musai reporter de investigații să vrei să o dai la parte și să bagi capul cu credința că – nu-i așa? – «curiozitatea a omorât pisica» este doar o vorbă-n vânt.
Mai ales că un „Ia uite, iubi!” către parteneră, venit de la un ins înalt cât un palmier, înlătură misterul.
Prin plasa deja dată la o parte se observă, de la depărtare, câteva zeci de arbori exotici flancați de pubele și utilaje.
Despre războiul palmierilor dintre primarul de sector Negoiță și primarul general Dan au aflat toată Capitala și toată țara la începutul verii. Nu știm cine a câștigat, în cele din urmă, și, mai ales, la ce capitol: înverșunare, risipă de bani publici sau patologie, dar un lucru este clar. Niciun palmier nu a fost rănit!
„Afacerile minune”
În lipsa aglomerației de seară, locul își epuizează secretele rapid. Chiar și cele ale comercianților care au tras paiul lung și au afacerile la interior.
Probabil că sunt multe acte la mijloc, redevențe, iar investiția cetățenilor din Sectorului 3 de 400 de milioane de lei concesionabilă pe 65 de ani către mediul privat, se va amortiza când cei care stau zilele astea în brațele Moșului vor ieși la pensie, însă un lucru e cert: locul este bănos, de oriunde ai privi.
Chiar și de lângă singurul carusel care, în patru minute de învârtit cu 30 de părinți și copii (care au plătit fiecare câte 20 de lei per jeton) a produs circa 600 de lei, adică 2,5 lei pe secundă, la o oră cel puțin lejeră, fără o coadă aferentă.
Bonul este doar la cerere, dar și cu emoțiile și scuzele aferente care vin la pachet pentru mâna cu care vorbești prin micul ghișeu de plată. E responsabilă cu pornirea instalaţiei cu pricina, dar încurcă tastele după întrebarea „Aveți casă de marcat?“.
Situație cât se poate de firească dacă ne raportăm la palmierii de lângă, numele firmei care apare pe documentul fiscal și, de ce nu, la buletinul de vot din patru în patru ani.
CITEȘTE ȘI
