Încă de la primele ore ale dimineții, o dorință de nestăvilit mă rodea pe dinăuntru. Mă trezisem hotărâtă să găsesc iubirea.
Și nu orice iubire, ci acea iubire obsedantă – care te face să uiți de tot și toate, altruistă – ca atunci când renunți la tine pentru a-i fi bine persoanei dragi, confortabilă – când tot ceea ce vrei să faci este să ajungi acasă ca să-i povestești celui de lângă tine cum ți-a fost ziua.
„Iubire adevărată”, i se spunea în filmele la care mă uitam cu mama pe canapea când eram mică.
Și ce alt loc mai bun să găsești iubirea, decât „Tramvaiul Iubirii” în dimineața plină de speranță a zilei de 14 februarie.
Goana după dragoste
Bătrânul V3A-93 a fost vopsit în roz bombon încă din luna februarie a anului trecut, pentru a marca Ziua Îndrăgostiților. Rareori, ni se mai întâlneau drumurile prin Victoriei. Apucam să-i fac o poză, apoi îl vedeam plecând agale pe șine, purtând un simplu și frumos mesaj pe străzile Capitalei: „Te iubesc. Ca idee… Te iubesc”.
De prins, nu l-am prins niciodată. Lucrurile aveau să se schimbe în această dimineață, eram ferm convinsă. Apoi m-am uitat la ceas. Era ora 05:40, iar înțeleptul meu tramvai, cu mai multă experiență de viață decât mine, urma să plece din Depoul Victoria în aproximativ 35 de minute.
Panică, bâjbâieli prin casă, pun mâna pe primele haine care îmi ies în cale și ies pe ușă. Comand un Bolt. Compania nu mă lasă să uit că astăzi este o zi specială, pin-ul de la aplicație se transformase într-o inimioară, iar mașina-roz bombon , asemenea tramvaiului la care mi-era gândul.
După circa 20 de minute pe bancheta din spate, în care verificam frenetic cum se scurg minutele, am ajuns pe o străduță mică din Sectorul 1. Înfundată – șoferul mi-a zis că acolo pusesem locația, așa că am coborât șovăitoare.
„Dragoste oarbă”
Era beznă, aprind lanterna de la telefon și dibui după clanța unei mici portițe ascunse în uriașul gard din fața mea. Intru reticentă, negura persistă și nici urmă de om. Înaintez cu teama că am pătruns pe proprietate privată în gând. Și că mi-am ratat șansa de a găsi iubirea.
Fericire! Dau de o gheretă, probabil de pază. Acolo, găsesc o doamnă în vârstă, cu o voce blândă, ușor pițigăiată, căreia îi explic cine sunt și ce caut într-un depou la 6 dimineața. Nu părea că înțelege exact, dar îmi răspunde liniștită că mă duce la „maistru”, explicându-mi totodată că s-a luat curentul.
Mergem împreună înainte, până zăresc câteva tramvaie. Privirea-mi caută inimioare scrijelite în roșu, dar fără de folos.
Ajungem la un grup de vreo 5-6 bărbați care stăteau la țigară. Mă prezint și primesc vestea cea neagră. „Tramvaiul Iubirii” plecase fără mine, în urmă cu două minute. Fix atunci a venit și curentul, pare-mi-se ca să-mi facă în ciudă.
În încercarea de a distinge atmosfera, apar glumițe de tipul: „Domnișoară, mai și pierzi în dragoste”. Forțez un zâmbet timid, vizibil dezamăgită de propriul „întârziat cronic”.
Citindu-mi supărarea din ochi, un domn de vreo 50 ani se oferă să ia legătura cu vatmanul și să mă conducă la Banu Manta, prima stație de pe traseu.
Revedere
În mai puțin de cinci minute, am și ajuns. Ochii mi se luminează când, într-o mare întunecată de autoturisme gri, disting un simplu „Te iubesc”. Îi mulțumesc încă o dată celui care m-a condus și pornesc în pripă spre ușile tramvaiului. Când se deschid, mă abțin să nu scot un chiuit.
Fac cunoștință cu vatmanul, pe numele său Mihai. Îmi înmânează un trandafir, „din partea societății” și schimbăm câteva vorbe, după care mă retrag în spațiul destinat călătorilor. Este ora 06:30. Sunt singură în „Tramvaiul Iubirii”.
Semnele timpului
Dau câteva ture, în inspecție. Interiorul tramvaiului era curat, însă trecerea timpului nu iartă, nici măcar iubirea. La o privire mai atentă, zărești rugina din colțuri, scrijelituri pe scaune și omniprezentul graffiti de pe pereți. Taguri cu care nu eram familiarizată și o față zâmbăreață. Zâmbesc și eu, gândindu-mă că o fi vreun semn de bun augur.
Iau loc pe un scaun portocaliu, oarecum instabil. Părea proptit de un sac de nisip. Mă mut, aveam de unde să aleg.
Aștept pasagerii. Se strâng greu, pesemne că orașul se dezmorțește mai greu iarna. De-abia după o oră, reușesc să număr zece călători. Majoritatea bărbați, cu vârste cuprinse între 30 și 60. Două bătrânele poartă mască și, din părți opuse ale tramvaiului, se uită îngândurate pe fereastră.
Zadarnic caut dragostea în ochii celor prezenți, nu o găsesc. Văd somnolență, griji, concentrare, singurătate, chiar durere, însă nici urmă de iubire. Liniște mormântală în tramvai. Niciun zâmbet, nicio floare, nicio îmbrățișare… Nici nu se pune problema de vreun sărut furat pe ascuns.
Îmi îndrept și eu privirea către geam, căutând iubirea pe străzile orașului în care am crescut. Nimic schimbat de Ziua Îndrăgostiților.
Iubirea trece prin stomac
Aranjamentele din florării sunt primele semne care dau de înțeles că astăzi ar fi 14 Februarie. Cu privirea încă ațintită pe geam, am ajuns la Piața Domenii, unde descopăr buchete în formă de inimă și ursuleți cu trandafiri în mână.
Număr vreo cinci florării de la un cap la altul al liniei. Spre surprinderea mea, nici urmă de cumpărători. În schimb, la covrigăriile de lângă, deja încep să se formeze cozi. Poate nu degeaba se spune că iubirea trece prin stomac…
Sărbătoarea împrumutată a tineretului
Când ajung la Piața Presei, capăt de linie, mă decid să nu mai caut semne și să întreb direct. Vatmanul luase o mică pauză, de aproximativ zece minute, așa că mă îndrept spre el.
„Nu, nu, eu nu sunt adeptul Valentine’s Day, e o sărbătoare împrumutată, mai mult o schemă de marketing. Sigur, poate e frumoasă pentru tineret, dar noi avem sărbătoarea noastră națională, Dragobetele”, îmi răspunde sincer când îl întreb dacă ziua de 14 februarie are vreo însemnătate pentru el.
Îmi povestește că lucrează la STB de aprope 30 ani. Când îl întreb de provocările meseriei, îmi spune că nu are de ce să se plângă, dar „ca tot românul” crede că e loc și de mai bine.
Zâmbește după ce întreb dacă conduce același tramvai sau se schimbă, în funcție de tură. Mă întreabă câți ani am.
– „22”, îi răspund.
– „Tramvaiul ăsta e al meu de 23 ani, o viață de om. Eu îl conduc”, răspunde încrezător, cu un zâmbet în colțul gurii. Când ochii i se mută pe scaunele portocalii, reușesc pentru prima dată în această zi, să văd o urmă de iubire.
Fericită, mă îndrept către două femei care discutau, zâmbind cu gura până la urechi. Cea mai tânără, de vreo 30 ani, îmi răspunde că e o sărbătoare frumoasă, „dacă ești îndrăgostit”. Mărturiseşte că ea a petrecut cu o seară în urmă.
Prietena sa, Tanța, se uită reticent la mine. Nu pare foarte convinsă de Ziua Îndrăgostiților.
– „Tinerii sunt cu Valentine’s Day. Noi, ăștia mai bătrâni, cu Dragobetele. Dar e o sărbătoare frumoasă, pentru cine iubește cu adevărat, nu de fațadă” , spune cu o voce blândă și cu o privire care lasă de înțeles că a cunoscut dragostea adevărată.
Cobor mulțumită din „Tramvaiul Iubirii”, cu gândul că există loc și de iubire în agitația vieții și dezbătând dacă să mă întorc pentru o plimbare de Dragobete.
Comments are closed.