Știți filmele alea de groază, în care vin niște oameni care nu-s prea oameni și-i mănâncă pe alții? Și cum de obicei supraviețuiesc doar doi sau trei, în funcție de imaginația regizorului și bugetul filmului? Mai știți și cum s-a scufundat Titanicul și niște domni cântau pe punte în tot dezastrul ăla? No (da, știu, am împrumutat graiul ardelenesc de la mami, că ea zice „no!” cu alte înțelesuri, în funcție de activitate și starea ei mintală), așa m-am simțit și eu la petrecerea de Halloween de pe Lacul Morii! Știți că eu sunt fiartă pe evenimentele organizate de primarul din Sectorul 6, că aici locuiesc, așa că am decis să merg și la ăsta. A fost prima petrecere de Halloween din viața mea de cățel de opt ani!
De data asta am fost cu mami și cu prietena mea, Diana. Diana e mătușa mea adoptivă, cu care am mai fost la evenimente. Ba chiar am fost și acasă la ea odată. Și i-am ascuns un ou fiert sub canapea și niște cârnați sub pernă, să fiu sigură că îi găsesc mai târziu. Doar că mami m-a luat acasă, așa că Diana mi-a găsit comoara. Înainte să se împută. Dar cred că nu ar fi fost așa rău să doarmă cu un cârnat sub pernă! Ăsta e visul oricărui cățel, nu înțeleg de ce mami m-a certat, că cică aș fi făcut-o de râs. Dar Diana m-a iertat și de atunci suntem prietene. La CA-TA-RA-MĂ!
Vă las mai jos fotografii și filmări cu impresiile mele, așa cum v-am obișnuit!
Aici eram la metrou, că mi-a zis mami că suntem cam sărace și să mai mergem și cu transportul în comun, că nu-s vreo prințesă sau ceva! De parcă n-a fost suficient că șase ani am fost în lanț, am avut cușca într-un tomberon și am mâncat ciorbă cu pâine! Mai trebuie să merg și cu metroul în viața asta, deși mă stresează. Teribil. Sunt și scări multe! Yeeeeey!!!! Mergem la petrecere! Hallo-cum? Atenție, urmează stația Alfred Hitchcock! (E domnul ăla care a făcut un film cu niște ciori foarte rele. De când am văzut filmul ăla, mă feresc foarte mult de ciorile din parc, deși bunicul îmi spune că-s deștepte. Eu n-am încredere în chestii negre care mănâncă ochi!)
În metrou m-am întâlnit cu o fetiță îmbrăcată foarte frumos. Mergea și ea la o petrecere de Halloween, dar în altă parte. Dar stai! Nu așa încep TOATE filmele de groază? Cu fetițe îmbrăcate frumos?!?
Apoi ne-am întâlnit cu Diana. Înainte de ea, m-a mângâiat un băiat de șase ani. Mi-a spus că el merge la o petrecere unde va vedea o grămadă de tractoare, „dar nu românești”. N-am apucat să fac poză și cu el! Cu Diana am vizitat o casă cu niște pânze de păianjen. Așa am început aventura!
Apoi am văzut și o vrăjitoare. Nu m-a impresionat. Mami poate arăta mai rău în unele dimineți!
Apoi ne-am dus pe digul de la Lacul Morii. Mi-am făcut și acolo poză cu mătușa mea! Dar nu vă lăsați distrași de moaca mea simpatică și de coronița mea Minnie. Fiți atenți la mini-Bigfoot-ul din spatele meu!
Apoi am ajuns într-un loc unde mi-am redescoperit răul de înălțime, cum am pățit la Dâmbovița Delivery.
Pentru că nu există gard, poți cădea oricând. Practic, e o poartă spre altă lume! Aluneci viu, cazi fantomă!
Priviți umbrele din partea stângă! Și acum numărați-le. Eu sunt câine, nu-s cu cifrele, da` totuși… Ceva e necurat aici!
Festival, nefestival, sub apă sunt lucruri. Legenda spune că pe fundul Lacului Morii sunt o biserică și un cimitir. Mai sunt și ăia înecați de mafioți, spune o altă legendă, și seifuri. Brrr!!!!
Am încercat să merg cu trocariciul, adică un tractor cu niște vagoane. Unul la 17.000 de oameni. N-am avut loc în el, deși eram deja foarte obosită. Am picioare scurte, mănânc mult cașcaval în ultima vreme, am mers mult și am obosit. Așa că mami a fost propriul meu trocarici. Chiar nu înțeleg de ce râdea lumea de noi! Ce? N-au mai văzut cățel de 15 kile purtat în brațe?
Apoi am văzut o pisică uriașă. Seamăna cu Nora de la spate.
Apoi, pentru că mami nu mai putea – cică-s eu foarte grea, nu că nu e ea puternică – a fost Diana trocariciul meu o altă parte din drum.
Aici erau așa: trocariciul plin de oameni, oameni muuuulți care veneau continuu, și o doamnă cu baston care a ales să coboare pe calea cea grea, că e nasol cu accesul la Lacul Morii. Eu mi-aș fi scrântit lăbuțele, n-am avut curaj să cobor pe acolo.
Aici eram aproape de insula de pe Lacul Morii, unde cântau niște oameni și erau o grămadă de standuri cu nimic. Spun asta pentru că nici măcar apă pentru mine nu mai aveau când am ajuns, iar eu suc ori bere nu am voie să beau. Iar mami și Diana au dat în agorafobie direct când au văzut mulțimea asta!
După ce am scăpat cu bine, vii și necălcate în picioare, mi-am tras un pic sufletul. Și am făcut poză cu domnul acesta. S-a uscat așteptând și el la coadă la trocarici! Vedeți dacă n-a avut cine să-l care în brațe?
Am făcut o poză și cu o rochie din frunze, creată de seniorii din Sectorul 6. Și creația asta mă prinde! Mie îmi stă bine cu orice!
Lumea zice că-i lup dacic. E doar un bălăurel. Nora, pisica mea fără un ochi de acasă, poate fi mai fioroasă când se enervează. Își adună-n ochiul bun toată scârba felină de care e în stare, mă bagă într-un colț și mă bate. Rău. Apoi o bate și pe mami. Și pe Leta, cealaltă pisică. Și pe bunici îi bate. E ceva în neregulă cu mâța aia, vă spun eu! Eu trăiesc un Halloween continuu zi de zi, nu mă sperie pe mine un bălăurel d-ăsta!
Să vă arăt și cum era să se scufunde insula. Eu nu știu unde au încăput atâția oameni!
În poza asta nu-i nimic special, dar a leșinat mami de dragul ei. A zis că sunt foarte drăguță!
Apoi ne-am hotărât să mergem spre casă. Că nu mai puteam de sete, de foame, de durere de lăbuțe. M-am urcat din nou în trocariciul meu. Ce-i drept, un trocarici cu mofturi, care sufla greu.
Nu am mai avut putere să ne întoarcem cu metroul, așa că ne-am dus spre casă cu un Bolt Pet.
După o oră, că era tot sectorul blocat fix din cauza petrecerii de Halloween de pe Lacul Morii, am ajuns și noi la o terasă. Să bem ceva. Eu am băut apă, mami și Diana niște chestii ciudate și portocalii. Dar a fost bine, am ajuns întreagă acasă, nemâncată de zombie, necălcată în picioare. Și-am descoperit și că e fain să te care cineva în brațe niște kilometri buni!
Cam asta a fost! Iertați-mă că am scris atât de târziu de la petrecerea de ieri, dar mami, care e editorul meu, cică nu mai poate de durere de brațe și de umeri, că am fost eu foarte grea. Eu sunt Lisa, reporterul canin de la Buletin de București. Până data viitoare, bu-huham!
