Investigația recentă publicată de Recorder despre trecutul ascuns al generalului Lucian Pahonțu, cel mai longeviv șef de serviciu secret din România, a readus la suprafață o rană nevindecată a istoriei recente: identitatea celor care au asigurat represiunea sângeroasă în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Paginile presei din anii ’90, arhivate în digiteca Arcanum, păstrează vie memoria brutală a nopții în care statul a tras în propriii cetățeni, iar mai apoi a spălat caldarâmul cu furtunul.
În acea noapte de 21 spre 22 decembrie 1989, printre scutierii din forțele de represiune trimise să înăbușe revolta s-ar fi aflat și șeful SPP, Lucian Pahonțu, care era la acea vreme locotenent al trupelor de Securitate.
Oamenii din stradă, majoritatea tineri, au improvizat, spre seară, în fața dispozitivului de intervenție, o baricadă din autovehicule, mobilier și orice pot găsi la fața locului, pe bulevardul Bălcescu, între Pasajul Intercontinental și hotelul Intercontinental. Forțele de ordine primesc comanda să „curețe zona”.
În cursul nopții, se trage asupra demonstranților, vehiculele militare distrug baricada, iar ce mai rămâne din ea este incendiat.
Ultima noapte a regimului ceaușist a produs 48 de morți, 150 răniți și 1.245 de arestați.
Baricada de la Universitate. Protestatarii au aruncat cu glucoză în autorități
Totul a început în după-amiaza însorită a zilei de 21 decembrie. Mitingul mamut convocat de Nicolae Ceaușescu pentru a incrimina „agenturile străine” și revolta de la Timișoara s-a transformat rapid în sfârșitul dictaturii sale.
Până spre seară, tinerii Capitalei au ocupat spațiul dintre Hotelul Intercontinental, Teatrul Național și Universitate.
Se împărțeau bucăți de pâine din mână în mână și se scriau lozinci cu vopsea pe asfalt, precum „JOS CEAUȘESCU” și „TIMIȘOARA ÎN SÂNGE, BUCUREȘTIUL PLÂNGE”.
Conștienți că forțele de ordine, formate din Armată, Miliție și Trupele de Securitate, strâng lațul, demonstranții au început să construiască legendara Baricadă de la Intercontinental. S-a folosit tot ce s-a găsit la îndemână: mese și scaune de la restaurantul „Dunărea”, tomberoane, containere metalice, mosoare uriașe de cablu și mașini abandonate.
„Dârdâind de frig, cu hainele ude, construiesc BARICADA. Fiecare aduce ce poate. Singur sau în grup. (…) Un camion încărcat cu două mosoare imense cu cabluri electrice… Două autofrigorifice… Autobasculante pline cu tineri cu eșarfe tricolore. NOI SÎNTEM POPORUL”, scria România Liberă în 21 decembrie 1992
Din camionul unei fabrici s-au descărcat blocuri de glucoză. Tinerii au început să arunce cu bucăți de glucoză spre scutierii și militarii care îi încercuiau.
Se cânta Deșteaptă-te, române!, se scanda „Ceaușescu, nu uita, a sosit și vremea ta!” și, mai ales, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”.
„Vor de fapt să ne împuște, nu să ne împrăștie”
În spatele tanchetelor, trupele de represiune, echipate de luptă, cu căști, scuturi și armamentul din dotare, pregăteau asaltul.
După ora 22:00, spațiul din fața Intercontinentalului s-a transformat într-un abator. S-au lansat grenade lacrimogene și s-a deschis focul cu muniție de război. Gloanțele trasoare ricoșau din pereții hotelului și ai Teatrului Național.
Bogdan Martinescu, un tânăr strungar de la întreprinderea „Steaua Roșie”, își amintea în aprilie 1990 primele clipe ale prăbușirii baricadei:
„Primul tanc care a spart baricada a făcut o recunoaștere, oprindu-se la rând. Următoarele au trecut peste baricadă și s-au oprit dincolo de ea. Mai mulți demonstranți s-au urcat pe ele. În acel moment a început acea canonadă fantastică (sub forma unei perdele de foc) din toate gurile de foc. La început s-a tras în sus, apoi perdeaua de gloanțe a fost coborâtă”, se arată într-un articol publicat de România Liberă la 24 aprilie 1990.
O altă mărturie relatată în România Liberă de un profesor pe nume Ioan Necula vorbește despre un moment incredibil de eroism:
„La ora 23:30, înainte ca tancurile să spargă baricada, lumea începuse să se retragă din fața infernului cu pîclă dintre Național și Arhitectură. Atunci, cîțiva copii de 10-12 ani au înaintat la cîțiva metri în fața BARICADEI care ardea în vîlvătăi și au strigat VICTORIE! VICTORIE! Strigătul lor a întors toată lumea înapoi”.
Mai multe, una dintre mărturii descrie o manevră a cisternelor de pompieri care ar fi fost folosite sub pretextul împrăștierii mulțimii:
„La a doua trecere a pompierilor, prietenul meu Vlad Stroescu a fost împușcat în timp ce cu toții încercam să luăm cu asalt una dintre cisterne. De fapt, ne-au stropit cu jeturile de apă ca să nu vedem că ei vor de fapt să ne împuște. Nu să ne împrăștie”.
Tancurile au zdrobit baricada, iar peste stratul de fiare și lemn incendiat a început vânătoarea de oameni.
Imediat ce Baricada s-a surpat, din toate direcțiile au năvălit scutierii, militarii și cadrele în haine civile. Manifestanții au fost fugăriți pe străzile lăturalnice, spre Piața Rosetti, Bulevardul Republicii sau Pasajul Unirii.
Cei care s-au adăpostit în subsolurile metroului au fost așteptați la gurile de ieșire. Ziarul România Liberă nota cu o ironie amară modul în care forțele de ordine îi întâmpinau pe tineri: „LA DEMOCRAȚIE! îi anunțau duios. La Capitală îi primesc cu alai. Două rânduri de bastoane. Le mai pun pe ei o porție de democrație în plus”.
Peste 1.200 de oameni au fost bătuți în stradă și urcați în camioane spre Penitenciarul Jilava.
Tot în România Liberă, un alt revoluționar povestea tortura prin care a trecut după ce a încercat să oprească o blindată aruncând o roată de glucoză la șenile:
„Cînd am vrut să mă întorc înapoi am fost prins de doi milițieni, iar pe la spate am fost lovit în cap cu bastoanele care mi-au provocat hemoragie externă. După multe lovituri am căzut jos, m-au bătut cu cizmele în ficat și pe tot corpul cu bastoanele. Tot acești milițieni m-au luat și m-au urcat într-o dubă (…) și de acolo am fost transportați la penitenciarul JILAVA”.
Spre dimineață, la ora 2:00 sau 3:00, Piața Universității era un câmp de luptă pustiu. Pompierii au adus cisternele și au spălat caldarâmul. Au spălat bălțile de sânge, au strâns resturile baricadei și au încercat să șteargă orice urmă a celor 48 de morți și sute de răniți.
Șeful SPP a făcut parte și din represiunea din timpul Mineriadei din iunie ’90
Mitingul din 21 decembrie 1990 s-a transformat rapid într-o revoltă, marcată de trecerea directă de la supunerea populației la confruntarea deschisă cu regimul ceaușist.
Ziarul Tineretul Liber sintetiza un an mai târziu această schimbare de atitudine:
„O eternitate a fost întreruptă, iar ordinea supunerii, dinamitată. Pentru prima oară, sub amiaza însorită a zilei de 21 decembrie, străzile centrale ale orașului, și, către seară, Piața Universității, au vorbit de alte cuvinte decât cele de adulație frenetică. O cutezanță incredibilă. Pactul cu puterea opresivă a fost rupt”.
La trei ani de la masacru, contrastul dintre jertfa din noaptea de 21 decembrie și realitatea tranziției a fost descrisă de unul din membrii Asociației 21 Decembrie în ziarul Cotidianul.
În locul unde se murise sub șenile, capitalismul sălbatic al anilor ’90 instalase terase cu băuturi contrafăcute, case de schimb valutar și bișniță, în timp ce anchetele stagnau, iar responsabilii represiunii își consolidau influența.
„Atunci, în față la Inter ardea baricada, șuierau trasoare, huruiau înnebunitor TAB-uri și trei-patru mii de tineri ce sfidau moartea strigau pentru ei și pentru istorie: «VOM MURI ȘI VOM FI LIBERI!» Acum suntem «liberi». Lângă crucea eroului Mladinovici Dragoș răsună muzică turcească, la terasă se bea Cola sau Pepsi cu whisky falsificat (…). La intersecția cu bulevardul, vizavi de locul Baricadei, cerșetorul fără picioare zace, îmbibat cu alcool, în umbra semaforului, într-o lădiță pe rotile; ai lui beau banii strânși la «Dunărea». Pe el l-au uitat în stradă, cu lădița lui cu tot, ca pe un simbol inutil a ceea ce a mai rămas din Revoluția noastră, mai întâi amputată, apoi furată și în cele din urmă uitată. Toți, inclusiv el, speră să-l calce într-o bună zi o limuzină din Occident și să-l plătească gras, în valută”.
Documentele din Dosarul Revoluției dovedesc prezența lui Lucian Pahonțu la kilometrul zero al violențelor din Capitală, conform Recorder.
Modelul de acțiune s-a repetat la fel de brutal jumătate de an mai târziu, în timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Mărturiile colegilor de unitate confirmă participarea aceluiași efectiv la evacuarea violentă a greviștilor din Piața Universității, soldată cu lovirea protestatarilor și reținerea ilegală a peste 260 de persoane.
