Actualizare: un montaj video de la meciul de sâmbătă, așa cum s-a trăit pe Giulești
E 2024, lumea e-n fierbere, urmează alegeri fără număr ce ne vor umple de populiști, din SUA și până-n România, vin roboții și AI-ul peste noi și, cu toate acestea, mie îmi arde de fotbal. Fotbal românesc, să ne-nțelegem, nu finețuri de Premier League sau Primera Division. E un fotbal în ton cu țara, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte: e greu de privit în comparațiile cu ligile din vestul Europei, unde ne mai bucurăm când mai ajunge vreun conațional, dar hei, e fotbalul nostru, cel cu care am crescut.
Pandemia ne-a arătat că putem lucra și de-acasă, acum aflăm că putem fi și suporteri de la distanță. Galeria rapidistă a boicotat meciul cu Dinamo: supărați că n-au primit mai multe locuri pe Arena Națională din partea gazdelor dinamoviste, dar mai ales că au fost plasați sus de tot, la inelul al 3-lea, vișiniii au ales să nu facă deplasarea pe Arena Națională. S-au organizat și, alături de club, au deschis porțile propriei arene pentru fanii care voiau să vadă meciul în atmosfera consacrată de spectacol giuleștean.
Vreo 3.500 de rapidiști s-au strâns ca să vadă meciul proiectat pe cele două tabele de marcaj. Am fost și eu unul dintre ei, până la urmă, chiar dacă-mi luasem bilete la tribuna a II-a pe Arena Națională încă de luni.
Plec pe la 19 de-acasă, din Titan: pe drum citesc știrile și mă dezumflu un pic când văd că sunt doar câteva sute de oameni pe Giulești. Ies de la metrou la Crângași direct în stația lui 41, tramvai care stă să oprească în stație. Mă trage de mânecă o tânără și mă întreabă ceva, dar n-aud, că am căștile pe urechi. Îi zic să stea un pic cât mi le dau jos, aud că mă întreabă dacă e pe peronul corect pentru stadion. Îi zic că da, să urce în tramvaiul care tocmai deschidea ușile și să meargă o stație. Îi fac semn să coboare când cobor și eu, pare că voia să mai meargă încă o stație. O conving și, în timp ce subtraversăm Calea Crângași, îi explic de ce e mai bine să coboare acum, că mai are câteva minute până la stadion. Schimbăm impresii fotbalistice, ea pare convinsă c-o să batem lejer, eu îi reamintesc ce veșnic surprinzător e Rapidul. O conduc până pe la Fan Shop, unde se vede cu un cunoscut cu care-și dăduse întâlnire.
Ocolesc stadionul ca să ajung la tribuna a II-a, dar încă nu e deschisă, așa că intru la Peluza Nord, unde stă galeria. Dau de graful de mai jos, apoi pătrund în peluză chiar când se cântă imnul.
Pare un pic nebunie. Nocturna se stinge și se tot aprinde, joc de lumini de zici că-i mega discotecă. Lumea relaxată, cu câte o berică în mână, cum îmi și imaginam. „We should do this more often”, îmi zic în gând. Mai ales că acum am descoperit că, iată, acele tabele de marcaj sunt de fapt niște display-uri capabile să redea o transmisie live (cine știe, poate cândva vom merita și noi, spectatorii, reluări în timp real pe stadion)
Văd că intră lume pe teren, pe gazon, găsesc calea, mă bag și eu. Când altădată mai ai ocazia să calci pe iarba din Giulești? Scot telefonul și dau fac un video mai lung o tură până înspre capătul peluzei dinspre Calea Giulești. Mă întâlnesc cu Octav, și el la muncă, fotografiază de zor. Ne știm din alte contexte, nu de pe stadion, îi zic că eu chiar am venit la meci. Un steward vede că lâncezim un pic la discuție și ne somează să nu mai călcăm pe iarbă.
Meciul stă să înceapă, mă duc și-mi iau locul tradițional în tribuna a II-a, doar că ajung acolo direct de la peluză, după ce-am traversat gazonul. Se vede decent pe tabelă, ba chiar s-ar auzi și comentariul celor de la Digisport, dacă n-ar scanda în continuu peluza rapidistă. Acum c-am luat puțină distanță față de peluză pot vedea cadrul dramatic de-acolo: două reflectoare aflate în părți diametral opuse ale lățimii stadionului se intersectează în dreptul porții care până de curând era apărată de goalkeeper-ul naționalei, Horațiu Moldovan, proaspăt transferat în Spania, la Atletico Madrid, căci, vorba unuia din cântecele din folclorul rapidist – „din Giulești până-n Madrid / S-a dus faima de Rapid”.
Plasa porții e ridicată, iar poarta e apărată de Bocciu, șeful galeriei rapidiste, care dă tonul scandărilor la microfon. Câțiva cameramani și reporteri îi stau în stânga și dreapta, concentrându-se pe peluză. Bocciu roagă suporterii să nu dea cu petarde, că-s mulți copii pe stadion. Degeaba, urma să aflăm mai târziu.
Văd oameni cu pahare de carton aburinde și alte băuturi trecând pe-acolo, așa că, însetat, mă duc să văd dacă o fi deschis vreunul din chioșcurile din incinta stadionului. Era deschis unul singur și, surpriză, băuturile erau din partea casei. Frumos gest pe o vreme nu așa frumoasă, probabil că erau zero grade sau pe-acolo, chiar mă gândeam în drum spre stadion c-ar fi mers un ceai moca, ca la protestele cu OUG 13. Iau un ceai cald și, surprinzător, nu atât de dulce. Îmi înghețaseră mâinile de la atâta filmat și manevrat, așa că nici mănușile nu mă prea ajutau. A intrat la fix ceaiul, bravo celor ce au avut ideea.
E un sentiment un pic bizar la început – ce naiba căutăm la meci pe Giulești, când meciul se joacă pe Arena Națională. Strigăm de parcă chiar ne-ar auzi jucătorii, în timp ce pe teren se află niște dispozitive mari, albe, de întreținut gazonul. Te simți ca un musafir care a ajuns cu o oră înaintea de începerea petrecerii și și-a surprins gazda încă dereticând prin casă. E ciudată și jumătatea goală de arenă.
Bocciu anunță că urmează o surpriză la pauză, așa că să nu plece nimeni nicăieri.
Galeria cântă, dar degeaba, Rapidul nu prea joacă nimic. Dinamo domină, chiar dacă e, pe hârtie, echipa mai slabă. Trece jumătate de oră din meci și abia dacă văd o fază din partea echipei favorite. Se mai aude câte un claxon răzleț de la o locomotivă care trece pe sub Podul Grant. Dinamo trece pe lângă gol, dar Rapid e cea care marchează, moment în care încep să clipească luminile, vorba piesei de la Cypress Hill – sunt destul de „insane in the membrane” rapidiștii și se dezlănțuie.
Dar bucuria e de scurtă durată: Dinamo egalează imediat, la doar trei minute, grație unei devieri cu câlcâiul de zile mari. Atunci mă prind că ce vedem pe tabelă are o întârziere de aproape două minute față de ce văd alți suporteri pe propriile telefoane.
Rapidismul n-a dus nicicând lipsă de creativi. Îmi zic asta în timp ce-i aud cum scandează un cântec cu iz anticomunist, care se termină cu aceste versuri: „să moară Steaua și Dinamo / Și toți comuniștii / Că-n România cei mai tari / Sunt tot rapidiștii / Haide haide, hai Rapid / Te iubim tot neamul / Ca să moară de necaz / Steaua și Dinamo / Steaua cu soldații și cu ofițerii / Dinamo, Poliția și cu toți minerii “
Vine pauza, dau să mă duc la toaletă, dar începe show-ul pe Giulești și mă întorc să filmez. Suntem în direct cu vestiarul jucătorilor rapidiști de pe Arena Națională. Torțele aprinse în peluză înroșesc stadionul, explodează artificii și petarde rămase de la Revelion.
Mă duc în cele din urmă la toaletă și apreciez c-avem apă caldă, uscător funcțional de mâini și chiar și un calorifer, care nu mai e chiar așa fierbinte ca la meciul din etapa trecută. Mă mai fâțâi prin tribună să nu îngheț. Văd tineri care se uită la meci pe telefon, oameni care-și fac plinul cu bere, familii, o atmosferă chiar frumoasă. Galeria scandează necontenit, noi, la a 2-a, doar când ne mai amintim, căci în rest ne mai uităm și la meci. Nu vezi mare lucru pe tabelă atunci când nu regizorul de emisie nu alege să dea un prim-plan, dar înțelegi ideea principală. Înțelegi c-am reclamat de două ori penalty, degeaba.
Intru în vorbă cu un domn din stânga mea. Îmi zice cum a și jucat fotbal pe acest stadion, apoi la Sportul. E foarte supărat, trăiește cu pasiune meciul. Îi zic să stea liniștit, că sigur marcăm un gol, că uite, am preluat inițiativa, am avut ceva ocazii și parcă, vorba clișeului lingvistic, golul plutește în aer. Îl aud cum vorbește apoi cu domnul din dreapta mea, care poartă o geacă galbenă inscripționată cu Glovo și fumează. Sunt amândoi prinși în lumea pariurilor, supărați că Barcelona pierde cu 5-3 după ce parcă adineauri scorul era egal la 3.
Derby-ul bucureștean de tradiție se încheie cumva contrar cursului jocului. Dinamo cade fizic în ultimul sfert de oră, iar la Rapid marchează golul victoriei nu unul din cei trei kosovari din lot, ci singurul sârb, Burmaz, cel care răpunea și pe FCU Cravioa etapa trecută. Rapidul rămâne sus, pe 2, Dinamo tot jos, pe 2 de la coadă. E un pic haos la Dinamo acum, cum era și la Rapid acum vreo zece ani.
Fac cale întoarsă spre casă, iau iarăși tramvaiul o stație până la metrou. Niște suporteri se urcă și ei și-și dau în stambă – fumează în tramvai și scandează de Rapid. Cobor și eu la metrou și caut pe Youtube rezumatul meciului, să văd și eu mai bine fazele. Citesc declarațiile post-meci, dinamoviștii sunt supărați. Îmi dau întâlnire undeva în Vatra Luminoasă cu o gașcă de patru oameni ce vine chiar de la meci, să aflu și perspectiva lor. Ies din metrou la Iancului, fac pe curierul și livrez niște Calif microbiștilor înfometați.
La final de seară, nu mă simt neapărat foarte bucuros pentru victoria echipei preferate, căci am capacitatea să văd și adevărul, anume că nu prea jucăm fotbal și că echipa scârțâie. Totuși, exersez optimismul. Pun lucrurile în context, dau zoom-out.
Dacă te chiorăști un pic, parcă se vede și o luminiță pâlpâind undeva spre capătul tunelului tranziției românești. A fost Dosarul Transferurilor, au intrat legende-n pușcărie, între timp au și ieșit. S-au dezmembrat și relocat cluburi de tradiție, s-a ajuns să dezbatem național dacă FCSB e Steaua, ba chiar era să batem recordul mondial de prezență la un meci de Liga a IV-a, în 2018, când peste 36.000 de bucureșteni au venit pe Arena Națională să vadă Rapidul (atunci sub emblema „Academia Rapid”) în duelul CSA Steaua.
E un pic de phoenix club ce s-a întâmplat cu Rapidul în ultimii ani: cădere și renaștere, la inițiativa fostelor glorii precum Daniel Niculae. Restul de phoenix club e încă în Liga a IV-a, unde mai există un club gestionat de o asociație a suporterilor – Frumoșii Nebuni ai Giuleștiului, unde se duelează cu o altă inițiativă frumoasă – Progresul București.
P.S. Îmi displace profund că Superliga e super și Superbet e-n toate. În 2022, compania de pariuri a câștigat licitația pentru a reboteza arena cunoscută sub numele de Giulești sau Valentin Stănescu, antrenorul care i-a adus primul titlu de campioană, în 1967.
Nu-i o premieră decât în România, în țări cu fotbal-șampanie ne-am obișnuit cu nume precum Emirates Stadium sau Allianz Arena. A câștigat și Rapidul 600.000 de euro / an din mișcarea asta, timp de 5 ani, în schimbul rebotezării.
Ce-am pierdut cu toții, ca societate, o să aflăm când va fi greu de tot să anulăm relele astea ce dau dependență precum cocaina.
