Atitudinea autorităților cu privire la poluare și la măsurile de combatere ale acesteia nu sunt o invenție românească. Mușamalizarea și simularea de acțiuni concrete reprezintă un trend pe care multe țări l-au depășit. La noi, însă, totul este abia la început.
În anii 2000, în China, la ore de vârf se vorbea despre ceață. Canalale oficiale ale statului nu transmiteau informatii certe cu privire la poluare, indicii PM 2.5 erau opționali iar mijloacele de comunicare în masă, la rândul lor parte din mecanismul mușamalizării, considerau cuvântul „smog” drept tabu. Totul în timp ce noțiunea de poluare era prezentă în mentalul colectiv și era unanim acceptată ca fiind la ordinea zilei, însă fără subiect și predicat. Tot atunci, normele Organizației Mondiale a Sănătății la PM 2.5 erau depășite în orașele chinezești de până la cinci ori.
Sună cunoscut, nu?
Cu o presiune publică crescând de la an la an, guvernul își asumă în cele din urmă măsurătorile pentru cel mai periculos indice de poluare, abia după anul 2010.
O analiză a platformei de jurnalism social din Statele Unite ale Americii, medium.com, subliniază că din acest punct lucrurile au început să se schimbe în bine pentru populație. Standardele naționale au fost adaptate la nivelul local de poluare astfel că acum diferă, spre exemplu, față de cele ale Uniunii Europene.
Odată cu asumarea smogului, autoritățile demarează un amplu program național de monitorizare a calității aerului. Potrivit medium.com, în numai doi ani de zile sunt acoperite 337 de orașe cu 1.400 de stații de monitorizare.
Din acest punct, statul dar și 98% din populația Chinei sunt la curent cu indicii de poluare și nu a mai fost decât un pas ca tehnologia să-și spună cuvântul.
Parametrii oficiali au fost preluați de firme de dezvoltare software și au creat o industrie de aplicații mobile de monitorizare a poluării fără precendent.
La jumătatea anilor 2010, poluarea ajunge să ocupe agenda zilnică în Chinei iar în prezent rezultatele sunt palpabile.
Majoritate locuințelor sunt dotate cu purificatoare de aer, oamenii nu și-au mai cumpărat case în zonele poluate iar ieșitul “la aer” este condiționat de alertele primite pe telefonul mobil.
Morțile premature cauzate de poluare au scăzut astfel cu 7% fără ca statul să facă mare lucru. Doar și-a informat cetățenii!
„Poluatorul plătește”, pe persoană juridică!
În București, traficul rutier cântărește aproape jumătate în ecuația poluării. Pentru combaterea fenomenului, strategia actualei administrații muncipale a fost impunerea unei taxe pentru diferite tipuri de autorisme personale forțând astfel celebra sintagmă „poluatorul plătește”.
Doar că la bază principiul european se referă la relația companiilor private, și nu a cetățeanului, cu mediul înconjurător.
Iar acest lucru este stabilit chiar și de o Directivă Europeană.
În Grecia, spre exemplu, această problematică a fost depășită încă din anii ’90 de autoritățile locale din Atena.
Și acolo s-a creat un inel de protecție, la fel ca în cazul Zonei de Acțiune pentru Calitatea Aerului din București.
Doar că nimeni nu are voie aici cu autoturismul personal, indiferent de cât de gros este portofelul șoferului, atunci când autoritățile dispun resticții în anumite momente ale zilei.
Accesul rutier este restricționat atunci când senzorii „bat în roșu”. Singurii poluatori “acceptați” pe aceste artere sunt mijloacele de transport în comun, autovehiculele utilitare, taxiurile licențiate și vehiculele pe două roți.
Potrivit platformei europene de monitorizare a calității aerului, senzorii de stat de la Atena arată anual că, în peste 50% din timp, aerul are indicativul „bun”.
Asta în timp ce în București echipamentele de stat sunt depășite tehnic, primarul general contestă senzorii independenți și ține documente la sertar, jumătate dintre stații nu monitorizează indicativul PM 2.5, iar rețeaua încă nu este conectată cu cea a Bruxelles-ului, la mai bine de 13 ani de la aderare.
Citește seria de investigații Marea Mușamalizare a Aerului din București
Foto cover: Cătălin Doscaș
