Am fost la Spitalul de Ortopedie Foișor pentru o problemă minoră la picior și am plecat cu clasicul „nu ne mai facem bine” la cap. Piciorul meu e reparabil, însă nu știu ce să zic despre sistemul care umilește zilnic atât pacienții, cât și personalul medical.
Dacă ai de rezolvat o speță ortopedică la Spitalul Foișor, să știi că nu degeaba numele spitalului conține cuvântul „traumatologie”. Vei rămâne cu ceva sechele și ceva de povestit în păcătosul stil românesc de „haz de necaz”.
Înarmează-te cu răbdare și citește mai jos experiența mea, ca să știi la ce te înhami.
La prima vedere, Spitalul Foișor îți ia ochii cu un site – www.foisor.ro – la fel de modern ca aripa nouă a Spitalului, inaugurată în 2017 după o investiție de aproape 50 de milioane de euro din banii românilor. Așa cum e prezentat pe site, spitalul lasă impresia unui sistem funcțional, ordonat: deasupra meniului principal al site-ului ești îmbiat să îți faci o programare online. Zici „wow, iată că nu plătim degeaba taxe, oamenii s-au organizat ca să irosească timpul”.
Așteptările tocmai setate sunt imediat înșelate – și e de-abia începutul aventurii. Programările online nu sunt „momentan disponibile”, afli după ce dai click entuziasmat pe butonul cu pricina. Acest mesaj tronează acolo cel puțin din 2021, când am avut precedenta interacțiune cu Spitalul Foișor. Situația e fracturată în continuare, pare-se.
Dai din umeri și pui telefonul pe speaker. Dai volumul mai mic, ca să nu te râcâie pe creier repetitivul mesaj automat prin care ți se spune că „mai durează”. Cât de mult o dura așteptarea? Depinde de noroc. La mine, în ambele dăți (2021 și 2023), a durat circa o oră. Pală cu pală, îți este pusă în gips răbdarea.
Atenție, că după ce ai așteptat o oră ca să te preia un operator uman, sistemul îți închide automat telefonul în nas, și trebuie să formezi din nou și să auzi din nou blajina voce care îți spune că, dacă vrei, poți lăsa tu numărul tău de telefon și te sună ei.
Nu vă sfătuiesc să faceți asta, căci sunt șanse mici să fiți sunați înapoi. Mi-a zis mie una din doamnele cu care m-am împrietenit la coada de pe holurile policlinicii spitalului. Ea spunea că a reușit să prindă un operator uman după ce a încercat timp de trei zile cu telefonul, și a stat minim o oră de fiecare dată.
Eu am fost mai norocos, poate pentru că era vară și lumea era prin concedii. Astfel, în data de 21 august am reușit să vorbesc cu un operator uman care m-a programat pentru data de 12 octombrie, adică peste fix 52 de zile calendaristice. Nu e o excepție, e norma. Dar e OK, și NHS-ul britanic are timpi mari de așteptare, bine măcar că avem un spital care face programări.
Salvez data în calendar, la loc de cinste, iar când se face mai puțin de o lună până la data programării, merg la medicul de familie, să-mi dea trimitere, că nu pot fi văzut de medic specialist fără.
Se face joi, 12 octombrie. Mă duc în Policlinica Spitalului, de fapt, deci nu în aripa modernă care apare frumos pozată pe site.E o clădire de la 1892, deci de 3 ori și jumătate mai bătrână ca mine. Până în 1984, când a refăcut Ceaușescu zona de la Piața Unirii și a dărâmat Spitalul Brâncovenesc, aici a fost doar un spital de TBC osteoarticular.
În curtea policlinicii diverși aparținători și poate câțiva pacienți îl așteaptă pe Godot. Urc câteva trepte – și ce trepte, vedeți mai jos, gândite parcă special pentru oamenii în cârje – și intru în clădirea veche, dărăpănată, ciobită, cu tencuială căzută pe alocuri. Departe de imaginea proiectată pe site.
Aceasta e policlinica spitalului, doar că îi lipsește un semn pe frontispiciu de tipul „abandonați orice speranță, voi cei ce intrați aici, oasele voastre ne aparțin”.
Mă întâmpină un paznic, îmi spune să mă duc la recepție. Acolo, după o piesă de mobilier gândită pentru recepționeri care stau în picioare, stau pe scaun două persoane care robotesc de zor. Mă preia una dintre ele, îmi cere cardul de sănătate, trimiterea și buletinul.
I le dau, mă întreabă ce mă doare. Îi zic că în spatele genunchiului, când stau într-o anumită poziție, îi zic și de accidentul cu bicicleta, soldat cu o mare durere în cot, îi mai zic ceva și de un deget. Mă întreabă dacă am imagistică, adică radiografii sau ceva investigații similare. Îi zic că nu, îmi zice să mă duc să le fac – „imediat, pe stânga”.
Îmi recapăt actul de identitate și cardul de sănătate, apoi dau să mă orientez în spațiu. Sunt într-un hol ticsit de oameni, când văd un tânăr doctor că intră pe ușa policlinicii, panicat. Nu pare că găsește un cabinet liber să consulte, citez, „miliarde de pacienți”. Pare că e o zi aglomerată, mă felicit că nu-s claustrofob și mă cert că nu mi-am luat mască, ca să nu iau Covid sau alte infecții respiratorii. Am căștile cu mine, aș putea să mă bucur de niște active noise canceling, dar dacă ratez când îmi strigă numele?
Mă pun la o coadă, vechi obicei românesc, încă de pe vremea dacilor. Sunt totuși bine dispus, chiar dacă mă sună colegii de la muncă cu diverse urgențe. O liniștesc pe o doamnă în vârstă care are ceva proteză la genunchi, îi spun să stea pe un scaun pe care îl ochisem pentru ea, că oricum ne strigă și nu ratează nimic. Pentru siguranță, îi cer și numele, în caz că îl aud eu și nu îl aude ea.
Așa socializăm noi, la coadă. Stăm buluc în capătul unui hol îngust de vreun metru, care are pe de-o parte două uși, pentru radiologie și încă una, pentru cabinetul unui doctor. Pe hol pe care se perindă rareori personal medical. Mai mult stau pacienții. Norocoșii pe niște scaune (incomode), ceilalți sprijină un perete sau se fâțâie de colo-colo.
Majoritatea așteaptă la radiologie. Nu e un peisaj plăcut. Pe un scaun stă o doamnă ce are laba piciorului stâng dezgolită, lăsând să se vadă o culoare roșiatică spre maronie și o piele aspră, cu câteva bube. Stă cu el în sus și e vizibil afectată de faptul că trebuie să aștepte.
Încep să mă documentez, să-mi iau reperele. Aflu de la colegii de coadă că unii au venit chiar de la ora 13. Eu aveam programarea la 14:30, ceasul bate spre ora 15 și eu îmi calculasem că pe la 15:30 termin, că doar îmi făcusem programare.
Lumea mai experimentată de la coadă știa că programările sunt la mișto. Câțiva din cei cu care vorbesc îmi spun că sunt programați peste jumătate de oră, dar au venit mai devreme. Deschid telefonul și o întreb și pe o prietenă cât a stat când a fost ultima oară. Vreo trei ore în total, deși venise la ora programării, matinală, la 9. Aparent îi chemaseră pe toți la ora 9.
Trec minutele, trece și panica mea inițială și intervine resemnarea. Trec prin diverse stări – acum sunt la momentul de haz de necaz, încerc să binedispun lumea de pe hol, că poate-o trece timpul mai ușor. Leg cel puțin trei amiciții la coadă. Vorbesc cu o tipă mai de vârsta mea (majoritatea sunt pensionari, însoțiți de fiii sau fiicele lor), schimbăm ponturi, experiențe, vorbim de sisteme medicale din afară, și de frații plecați în căutare de țari, de ce nu, cu spitale mai bune. Altă doamnă e venită din Pitești.
Aglomerație mare în continuare, pare că timpul s-a oprit un pic în loc și suntem într-un experiment social dintr-acelea de erau încă etice, cumva, în anii 60. Să vadă cât rezistăm. Ei bine, limita mea e cam de două ore, după care îmi cam plesnesc ligamentele răbdării. După acest prag încep să-mi pierd răbdarea și dau să bag și eu un cap, să bat la o ușă, să văd ce se întâmplă. Mă strecor, cu greu, pe îngustul hol. Degeaba, nu aflu nimic. Holul e așa îngust încât din când în când, când mai trece o persoană în fotoliu rulant, trebuie să iasă toți cei care stau în picioare pe hol, ca să aibă loc fotoliul să treacă.
Un bătrân urcă niște scări. Oamenii sunt descumpăniți și indignați, undeva în interior. Cred că nici celor ce lucrează acolo nu le place. Mă întreb însă cum de se complac într-un așa haos. Sunt convins că dac-ar citi acest articol ar râde amar de mine. Cum că nu știu eu și nu înțeleg. Oricum, îmi imaginez că de la un punct încolo te cam dezumanizezi, ca lucrător acolo, să poți face față. Adică îți bagi și tu picioarele. N-ai oameni în fața ta care merită respect, ai niște cifre, niște pacienți cu aparținători care pot aștepta oricât pentru naiba știe ce.
La un moment-dat, primim o Veste, cu „v” mare. Zice o doamnă: „cei care stau la domnul doctor Catană (cazul meu) sunt așteptați pentru consult, după radiografie, în aripa nouă, la Spital”. Wow. OK, dar tot trebuie să ne facem radiografiile.
Pare totul arbitrar, asta mă ucide, lipsa de logică, nu înțeleg de ce ne mai amăgesc cu programările. Întâlnirile pe care le aveam planificate de la 15:30 s-au dus pe apa sâmbetei. E deja 16:30, când se întâmplă alt mare eveniment mare, dar nu pentru toți, doar pentru unii, naiba știe pe ce criteriu selectați: ne ușchesc în aripa nouă INCLUSIV pentru radiografii.
Cum am aflat acest lucru? Păi, mă dusesem lângă o doamnă care era încercuită, pe holul cel îngust, de câțiva pacienți. I-am zis: „nu vă supărați, poate m-ați strigati, Pojoranu mă numesc”. „Mdaaa, mergeți în aripa nouă și dumneavoastră, zice doamna”. Repede apare și tipa cu care mă împrietenisem – îi zice că și ea e la Dr. Catană, o trimite și pe ea în aripa nouă. Dacă nu era pe fază, rămânea de căruță în policlinica groazei.
Plecăm grupați și ne regăsim în aripa nouă cu câțiva din prietenii de la coada din Policlinică. Aici parcă ne-am teleportat în viitor. Aparatură nouă, clădire nouă, doar paznicii cu vechile metehne. Aici arată totul bine, ca-n poza de mai jos:
Mai stăm și aici cât mai stăm, doamna din dreapta îmi spune tot felul de insight-uri, aflu și că a fost profesoară, e foarte hazoasă și are un râs infecțios.
Intru pare-mi-se al treilea, dar mai am de așteptat și într-un mic hol, un soi zonă tampon/purgatoriu, vizibilă în fotografia de mai sus în dreapta, dincolo de ușa întredeschisă. Acolo văd cum se tot aprinde un bec roșu și mă prind că se iradiază în acel timp. Noroc că ușa următoare e încuiată, căci, după ce mi s-a comunicat să intru, am dat să deschid și cealaltă ușă, din lipsă de instrucțiuni complete. Iese o doamnă tânără, mă întreabă ce avem de fotografiat, îi zic despre cot și genunchi îmi zice să-mi dau pantalonii jos.
După mai bine de două ore și jumătate, ajung într-o sală cu aparate cu raze X. Prima poziție e una incomodă, cam dintr-acelea pe care le mai vedem la acele bizare jocuri televizate de la japonezi, care făceau cândva furori pe youtube. Nu iese bine, repetăm. Îmi ridică masa și deodată pot sta și eu mai confortabil. Două poze la cot, două la genunchi.
Radiografiile se plătesc, căci spitalul n-are contract cu Casa pentru așa ceva. Dacă vrei și tu o copie, s-o iei acasă, mai plătești încă o dată pe atât. Dau 125 lei și-mi zice doamna tânără că îmi aduce ea radiografiile la domnul doctor sau, dacă nu sunt gata până atunci, să revin eu să le iau.
Mă duc la domnul doctor. Consultă o doamnă într-un hol, vezi fotografia de mai jos, ce-atâta confidențialitate a actului medical. Auzim mai tot ce vorbesc. Probabil că și-a terminat tura și a început garda în spital, cine știe? Pare o treabă făcută pe genunchi, deși probabil că intențiile sunt bune.
Undeva, după acest mobilier înalt gândit inițial ca o recepție pentru cei ce vor să se interneze, se află domnul doctor, pregătindu-se de un consult.
Îmi aud strigat numele, zic „prezent”, ca la școală. După 3 ore și ceva, intru și eu la programare de la 14:30. Am sărit și peste prânz, fără să vreau, sunt un pic irascibill căci, vorba reclamei, nu sunt eu când mi-e foame.
Doctorul e tânăr, proaspăt bărbierit, în halat alb, inspiră siguranță. Stă pe scaun și se uită la radiografie. Îmi zice ce bănuiam, că nu e nimic rupt, dar că trebuie să facem investigații suplimentare. Un RMN. Știu că-s scumpe, întreb cam cât e, mi se spune că circa 700 lei. Ca să nu mă coste, procedura e următoarea: trebuie sa merg la medicul de familie să îmi dea o nouă trimitere la ortopedie, apoi să revin la Spital (deci nu în policlinică), să o caut pe doamna Anca, chiar la acest birou unde stă domnul doctor acum, care doamna Anca îmi va da ea o trimitere la RMN (nici nu vreau să mă gândesc câtamai lista de așteptare o fi la RMN, auzisem că la Sanador fac pe la 4 dimineața pe cei decontați prin Casă)..
După ce-am RMN-ul făcut, trebuie să revin la domnul doctor, să vedem dacă meniscul e rupt sau nu. Mi-a zis (deloc cinic, cumva vrând să ajute, cred) că pot merge și la privat să-l văd, ca să nu mai stau atâta la coadă. La final, fac socoteala. Am stat trei ore și douăzeci de minute pentru a petrece maxim 15 minute cap-coadă în proceduri medicale (10 minute radiografia, 5 minute consultația). Am rămas în urmă cu munca și trebuie să recuperez în weekend, mulțumesc sistemului că merge brici.
Recent, fostul viceprimar Horia Tomescu a schimbat gărzile la conducerea Spitalului Foișor: astfel, prof. Dr. Cristian Ioan Stoica rămâne doar Șeful Secției a III-a de Ortopedie, conform site-ului spitalului. Reputatul doctor a fost făcut și cetățean de onoare al Municipiului București la început de 2020, în mandatul Gabrielei Firea, la pachet cu Tudor Gheorghe și alte nouă „personalități din sistemul medical”. În decembrie 2022, Stoica a fost înlocuit de un tânăr doctorand buzoian, Șerban Dragosloveanu, care este ajutat de Georgiana Nedelea, ambii tineri și ambii manageri interimari.
Le doresc mult succes spre a deveni un spital care se gândește la bunăstarea propriilor angajați și a pacienților care îl vizitează de nevoie. Și, dacă e cazul, să clipească și venim să-i salvăm. Cumva, ceva trebuie făcut. De unde și cu ce începem? Cu niște atele, poate, și cât mai repede că gheața s-a topit demult iar situația zvâcnește.
