„Nu corporația face legislația” – N-am scandat degeaba lozinca de mai sus în marșurile de stradă din toamna lui 2013. Nici bătutul cu petul în asfalt de la Universitate, în toamna lui 2013, n-a fost în zadar: contrar așteptărilor enunțate de Guvern, România câștigă procesul cu dubioșii de la Gabriel Resources.
Azi activiștii desfac șampania, dar pare că it ain’t over till the fat lady sings: există un termen de patru luni în care decizia poate fi atacată printr-o cale extraordinară de atac, deci românii n-au scăpat încă de emoții. Întâmplător, dar doar întâmplător, licența de exploatare pentru proiectul minier (ba și pentru cel de la Certej, unde tot cianură s-ar folosi), expiră la final de iunie, așa că puneți mâna și semnați petiția celor de la Declic.
Biserica greco-catolică din Roşia Montană (1741). Turnul înalt, care atinge 53,3 m la vârful crucii, este principalul accent în peisajul segmentului de vale al aşezării.
„Să vină presa, să îi scoatem lesa”?
Presa, câtă mai e și ea necumpărată via publicitatea guvernamentală, a amplificat, previzibil, tema. Cumva firesc: doar guvernul ar trebui să fie o sursă valabilă, demnă de citat, or ști ei ceva, doar n-o declara guvernul lucruri la mișto, de-o manieră iresponsabilă, de la înălțimea funcției guvernamentale. Ba chiar și presa clar necumpărată, alde Recorder, o comite cu afirmații de tipul „soluția cea mai optimistă pare a fi reînceperea exploatării miniere”. Poate că o soluție mai optimistă ar fi fost, iată, faptul că România va câștiga, doar că presa nici n-a mai luat în calcul acest scenariu și au pronunțat pacientul ca fiind deja mort. Nici pe partea de fact-checking lucrurile n-au stat foarte roz – multe materiale de presă stabileau, în mod eronat, o legătură între procesul deschis la ICSID și procesul de intrare a Roșiei în UNESCO. Cele două NU sunt legate, oricât ar fi încercat unii sau alții să zică. E un subiect complex, tehnic, deci merită navigat cu prudență.
Două etape din lunga tradiție minieră a Roșiei Montane, cea mai veche localitate atestă istoric din România. Avem un tău în fundal (tăul Țarina, dacă nu mă înșală memoria), reprezentând exploatarea tradițională, încheiată prin anii ’50, când minele moților au fost naționalizate pentru a face loc etapei moderne sub proaspăt instalatul regim comunist. Rămășițele celei din urmă le puteți admira în prim plan. Fiecare etapă a mineritului multimilenar a lăsat urmele ei în peisaj, Roșia devenind o adevărată moștenire culturală demnă de patrimoniul universal UNESCO
„S-a dat șpagă barosană / pentru Roșia Montană”?
Fără să vreau să spun eu reporterilor ce întrebări să pună, mărturisesc că mă aștept acum ca premierul și ministrul de Finanțe să fie luați la rost de jurnaliști în conferințe de presă vizavi de declarațiile panicarde pe care le-au făcut, să aflăm și noi de ce s-au și ne-au isterizat cu teza miliardelor de euro. Ba chiar m-aș bucura să citesc și o interpelare la adresa ambasadei Canadei, poate au și ei ceva de comentat pe subiectul relațiilor bilaterale dintre țări, hashtag investitori străini.
Vechea carieră începută de comuniști
Uniți salvăm bursa canadiană?
A fost doar o răfuială electorală, să mai dea un pic în forțele reformatoare, știți voi, acei oameni care sunt în partide care n-au legătură cu defunctul FSN? Sau a fost un joc bursier, pentru că acțiunile Gabriel Resources s-au dublat în luna februarie, luna în care părea că se pregătește terenul pentru un eșec al statului român? Probabil un pic din ambele. M-aș aștepta și la procurorii DNA să pună niște cătușe acestor căpușe care de 20 de ani ne-au fentat și furat cu Roșia Montană, dar prefer să nu am așteptări (având în vedere leadership-ul instituției și istoria recentă care nu-i face cinste) și să fiu plăcut surprins. Mai multe așteptări în materie de justiție am de la autoritățile canadiene, că poate există un pic de orgoliu acoloșa, vizavi de manipularea bursei din Toronto, unde compania a primit un mare block aseară.
Peisaj cu şir de tăuri. Tăurile sunt lacuri artificiale construite începând din prima parte a secolului al XVIII-lea pentru acumularea apei necesare funcţionării şteampurilor, mori de măcinat minereul folosite traditional la exploatarea aurului.
În fine, mi-ar plăcea ca guvernul să-și spele păcatele și să accelereze procesul de obținere a PUG-ului pentru localitatea intrată de 3 ani în UNESCO. Fără PUG investițiile sunt blocate și localnicii condamnați la sărăcie. PUG-ul cade în sarcina autorităților locale, dar, în cazuri extraordinare, și Ministerul Dezvoltării (se aude, domnul Veștea?) poate finanța / coordona PUG pentru situri UNESCO.
„Roșia, roșia, vine revoluția”?
Roșia Montană pare că e cauza-zombie a activismului românesc, mai greu de ucis ca Bruce Willis în Die Hard. Recapitulăm, pe scurt: în 1995 statul român dă licitația canadienilor pe nașpa, chiar înainte de publicarea anunțului de licitație. Urmează legea minelor în 1998, înființarea ANRM, care dă în 1999 licență de exploatare canadienilor. Imediat, în 2000, apar primele proteste, se consolidează mișcarea de rezistență. În 2013 dă Ponta legea cu dedicație pentru RMGC, iese lumea-n stradă, trece jumătate de an și legea e retrasă în 2014. Intră-n UNESCO, așa, fușerit, pe ultima sută, după ce guvernul a băgat și tot guvernul a retras dosarul. Începe apoi procesul la ICSID. Pare că azi saga se termină, dar să nu zicem hop până nu trecem șantul. Sau lacul cu cianuri.
Poartă istorică în Roșia Montană (sec. XIX). Este reprezentativă pentru arhitectura tradițională cu influențe culte care rezistă încă în zona centrală a așezării. Tăblița de pe poartă („această proprietate NU este de vânzare”) e un răspuns al localnicilor la mesajul „Această casă este proprietatea RMGC”, afișat de compania minieră pe fiecare proprietate pe care a cumpărat-o în zonă.
„Ieșiți din casă dacă vă pasă”
Și-au ieșit, au ocupat străzile și-au consternat lumea prin mișcarea pe orizontală (în platourile TV, la talkshow-uri, se tot cerea identificarea liderilor). Au ieșit non-violent, ceea ce e remarcabil, căci venea după violențele de la protestele din 2012. Protestele de masă declanșate pe 1 septembrie 2013 au fost fundamentale pentru inspirarea mișcărilor ulterioare, precum Corupția Ucide (2015) sau Rezist (2017). Proteste autentice, nu manipulate, cum titrau și încă mai calomniază unii dintre întâii bloggeri ai țării care au îmbătrânit urât.
Le mulțumesc personal tuturor idealiștilor pe care i-am cunoscut când mărșăluiam pe străzile capitalei. Împreună ne-am sucit și răsucit cum au știut mai bine ca să ajungă mesajul protestului la restul bucureștenilor; lucru greu, având în vedere embargoul media de la vremea respectivă: presa mainstream cu greu relata despre proteste, având un vădit conflict de interese: încasa bani din publicitate chiar de la compania împotriva căreia protestau românii.
Rememorăm mai jos, prin video și fotografii (majoritatea din albumul foto „Protest”, editat de Documentaria.ro), câteva momente cheie ale protestului.
Activiști legați cu lanțuri de guvern, pe 28 august 2013, cu câteva zile înainte să explodeze mămăliga în București.
Coregrafie în Piața Victoriei
Foto cover: Daniel Vrăbioiu
