EDITORIAL | Arena Națională, sub „speranța galbenă” a copiilor din ‘94 care sunt astăzi părinți

E drumul care contează, nu destinația, zice o vorbă de duh tradusă în română. Așa și la meciul România -Israel; atmosfera din jur te monta pentru o posibilă victorie, iar pe măsură ce te apropiai de stadion, simțeai că faci parte din ceva mai mare. Poate era coeziunea aceea mult trâmbițată de antrenorul Iordănescu Jr. înainte și după meci. 

Speranța galbenă era timidă, dar vizibilă dacă o căutai în privirile românilor, în mijloacele de transport în comun care livrau, fiecare, câte o duzină de suporteri în zona Arenei Naționale. Suporteri cuminți, tăcuți, de parcă nu vor să-și facă prea mari iluzii, ca să nu strice „bulanul cosmic”  de care a avut parte România în meciul cu Elveția, de pildă, în care am egalat de-a dreptul miraculos în ultimele minute, după ce tot meciul am fost dominați copios (posesia de 74% pentru elvețieni).

Deziluzia șaormei de pe Basarabia

Aglomerație mare pe Bulevardul Basarabia, atmosferă haotică, tip India – trotuarul se contopește cu carosabilul, mergi pe unde ai loc – și nu prea ai. Lumea se grăbește să ajungă la stadion, deși e abia un pic trecut de ora 8, iar meciul începe la 9:45. Văd tați care traversează ilegal cu copiii de mână, aud miștouri pe seama celor înfometați, care-și făceau iluzii că vor putea mânca o șaorma lângă stadion – coada era deja imensă. 

„Bilete, bilete” – nici bișnițarii nu lipsesc, doar Poliția care i-ar putea goni. Vânzătorii ambulanți își trâmbițează oferta: „10 lei, 10 lei steagul”. Lumea cumpără. Doi asiatici îmbrăcați în galben de România zâmbesc și ei în timp ce merg spre stadion.

Foto: un tânăr documentează atmosfera din jurul intrării de pe Bd. Basarabia

Blocaj în trafic pe trotuarul și-așa larg al Bd. Basarabia: de regulă sunt două rânduri de mașini parcate pe acest trotuar, însă acum mașinile intrau peste pietonii care voiau să ajungă la stadion.

Haos și protest, pe Maior Coravu

Rondul din capătul străzii Maior Coravu e, în zile normale, un loc firesc în care se strâng tinerii la o caterincă, profitând de răcoarea serilor de vară. Dat fiind faptul că adversarul de azi era Israel, măsurile de securitate au fost sporite peste tot pe unde fotbaliștii din Țara Sfântă au călcat: agenți ai Mossad-ului cu mitraliere au flancat apariția echipei de fotbal pe aeroportul Henri Coandă; hotelul Marriot la care au fost cazați și-a blocat un întreg etaj, iar Poliția Locală a Sectorului 2 păzea vigilent rondul Maior Coravu în seara dinainte meciului. 

Sâmbătă seara, rondul cu pricina era un loc pașnic de tranzit pentru microbiștii cu sete de victorie. Am ajuns acolo chiar când doi protestatari erau legitimați de jandarmi. Un el și o ea de vârstă mijlocie spărgeau liniștea rondului din când în când, cu un protest foarte specific, fără legătură cu fotbalul: aparent un copil român pe nume Ben este ținut captiv de statul israelian, după cum am aflat dintr-una dintre răbufnirile în română ale bărbatului care protesta.

Foto: cei doi protestatari așteptau apariția ambasadorului Israelului, ca să-i arunce câteva vorbe dulci, la fel cum făceau și cu alți suporteri pe care îi identificau ca fiind israelieni, către care strigau בושה – adică „rușine”. Mesajul de pe banner, tradus, sună așa: „Rușine Ministerului Bunăstării din Israel și rușine judecătorului Rivka Mvala, că au forțat un băiat creștin de 12 ani și l-au abuzat fără reținere. BEN trebuie returnat imediat în patria și familia sa din România”.

În coadă de meci

Mă întâlnesc cu cei doi amici alături de care urma să văd meciul de la înălțimea inelului 3 al Tribunei I. Nu-s oameni care merg regulat la meciuri, dar au dat curs invitației mele. Speram și eu, la fel ca alte milioane de români, la ceva motiv de bucurie care să ne mai unească, căci dezbinați am tot fost ca români în ultimii ani. Trecem lejer de controlul stewarzilor, poate prea lejer – nici măcar nu s-au uitat atent în ghiozdanul meu, doar l-au pipăit superficial.

Coadă imensă la chioșcul de la inelul 3 al Tribunei I, de-a dreptul descurajantă – am preferat să facem setea decât să pierdem meciul stând la coadă. Abia la final de meci am aflat că erau alte chioșcuri la un nivel inferior unde coada nu ar fi fost la fel de mare. Cert e că aveai de ales – fie te uiți la meci, fie stai la coadă să te hidratezi. Înainte de fluierul de start coada număra vreo 50 de persoane, iar cu câteva minute înainte de pauză se triplase, ba chiar șerpuia până în interiorul arenei, printre scaune.

Foto: Români cu un ochi la meci și altul la coadă. Tradiționala coadă românească

Meciul începe după ce Felicia Filip cântă imnul României, dar degeaba cântă ea, dacă sonorizarea de pe Arena Națională este la fel de execrabilă precum o știm inclusiv de la concerte precum Red Hot Chilli Peppers. Așadar, o problemă de acustică știută dar nerezolvată de peste 10 ani. Nu se distingea mare lucru din ce zicea crainicul în boxe.

Suporteri au venit tocmai de la Suceava pentru acest meci. Și-au marcat prezența la Tribuna a II-a, printr-un mic banner plasat chiar lângă unul din sponsori – Bucovina. 

La peluză, ultrașii îmbrăcați în negru și, pe alocuri, branduiți cu Noua Dreaptă, au scandat clasicele „Libertate pentru suporteri” și „FRF, **** FRF”.

La un moment dat, mai apare în peluză un banner timid de protest, din nou, un protest foarte specific, legat de Sportul Studențesc.

Plictisiți de meciul care curge în defavoarea României, ultrașii din peluză și-au amintit că mai au câteva torțe în stoc, păstrate pesemne în cazul unui gol românesc. Deja după minutul 70 părea că nu mai e cazul, așa că le-au aprins orișicum.

Ne-am furat singuri căciula în sport: am vândut, devalizat, n-am investit coerent și strategic în tineret și ajungem să ne uităm cu jind la grupele cupelor europene (chiar și Republica Moldova e reprezentată fotbalistic acolo!) sau la naționale vecine care joacă bine de tot – Serbia, Ungaria și chiar și Ucraina cea devastată de război, care a remizat, 1-1, cu Anglia. 

„Epigol”

Oricum, a fost meci specialitatea casei la naționala de fotbal a României: cei aproape 50.000 de suporteri au venit cu speranțe mari, căci adversarul părea (și era) accesibil, dar au plecat – se miră cineva? – triști, însă cumva bucuroși că tricolorii măcar au smuls un punct adversarului. Să vedem câți dintre suporteri vor reveni marți, la meciul cu Kosovo, stat pe care România nu-l recunoaște oficial. 

E deja un sentiment prea cunoscut: plătești peste 10 euro pe bilet, asiști la un meci de calitate slabă, îți zici că nu mai calci pe stadion, apoi trec niște luni de zile și uiți că n-avem echipă, te îmbeți iar cu speranțe deșarte și mintea ta te duce involuntar în anul de glorie 1994, când România era la apogeul ei fotbalistic. 

Fotbalul prestat ieri a fost sărăcăcios, spre deosebire de marea de suporteri români, foarte bogată în diversitate: copiii din 94 sunt astăzi părinții care vor să se teleporteze – alături de fiii și fiicele lor – înapoi în mijlocul anilor ’90, când succesele naționalei țineau de foame în acele vremuri cu o inflație galopantă. Astăzi, România e un stat mult mai echilibrat, economia merge bine, suntem în UE și NATO, iar copiii își iau drept modele varii influenceri în loc să colecționeze abțibilduri cu Răducioiu, Hagi, Dan Petrescu, Popescu sau Ilie Dumitrescu.