O sută de mii de oameni au asistat la paradă, ne-au spus reprezentanţii MApN. O sută de mii de oameni în stradă, câteva milioane, probabil, pe feed-uri live şi în faţa televizoarelor. Ne plângem de ţara noastră, ori de câte ori avem ocazia, de multe ori suntem dezbinaţi şi căutăm să tragem spuza pe turta noastră, fără să ne pese ce se întâmplă cu a vecinului. Însă, iată, există un catalizator care ne strânge laolaltă, măcar o dată pe an.
Ce să fie oare? Curiozitatea? Da, poate. Sentimentul că aparţinem de o comunitate? Parţial. FOMO? Pentru unii, o fi şi asta. Însă, în majoritate, eu cred că e vorba de altceva. Ne leagă copiii. Îi bucurăm pe ei, căci văd militarii semeţi, blindatele impunătoare şi avioanele care şfichiuie cerul. Ne bucură şi ei pe noi, când îi vedem că flutură steguleţe cu zâmbetul pe buze.
Căci altfel cum să ne explicăm că adulţii care se certau pe locul de la gard cedau apoi în faţa prichindeilor care se strecurau printre picioarele celor mari? Jandarmii, care n-au lăsat pe nimeni să calce pe asfaltul străzii, s-au înmuiat în faţa zecilor de copii şi i-au lăsat pe margine. E drept, au stat cu ochii pe ei ca vulturii, să nu cumva să o zbughească în faţa blindatelor. Şi-atunci steagul meu nu mai e (doar) cu văzduh limpede, holde mănoase şi sângele eroilor. Este aşa:
Albastrul salopetei ursuleţului de doi ani care a stat cuminte pe scăunel aproape două ore, întrerupt doar de mama lui care îl mai dădea când şi când cu balsam de buze, pesemne să nu i se crape de la vânt.
Galbenul carcasei de telefon a puştiului care a uitat cu totul de aparat când au început să mărşăluiască militarii.
Şi roşul mănuşilor fetiţei de lângă mine care a filmat, cu mâinile întinse, minute-n şir, chiar dacă mama îi spunea să mai facă pauză, că o să amorţească.
Mi-a plăcut de adolescenţii care au rostit ceremonios numele fiecărei ţări, când treceau stegarii. Mărturisesc, picam examenul la Macedonia de Nord. Ei au ştiut. Mi-a plăcut de gâgâlicea îmbrăcată în roz, din cap până în picioare, care a aşteptat cuminte până la final de paradă ca să îi spună lu’ buni că îi e foame. E drept, a molfăit la tija unul steguleţ cam tot timpul. Şi mi-a plăcut şi de puştiul cu ochelari, care îi explica lu’ taică-su despre HIMARS şi Piranha.
Da, România e despre viitor. Iar viitorul este al zecilor de mii de copii inteligenţi, curioşi şi buni. Important este ca noi să le aşternem asfaltul pe drumul Educaţiei şi Sănătăţii şi să-l spargem pe cel de pe şoseaua Corupţiei, în aşa fel încât ei să ajungă adulţii pe care ni-i dorim să îi vedem.
